Când eram copil, Premier League-ul începea să contureze un Big Four și trăiam cu impresia că titlul circulă inevitabil între aceleași câteva cluburi, ca un obiect pe care îl împrumuți temporar unui vecin înainte să se întoarcă iar la tine.

Mai târziu, Big Four-ul s-a transformat în Big Six, dar regula părea aceeași. Trofeele ajungeau mereu în aceleași locuri, iar restul cluburilor existau doar pentru a produce mici accidente de parcurs într-un sezon de 38 de etape care, în final, restabilea ordinea naturală.

Doar că spre sfârșitul anilor 2000 lucrurile au început să se schimbe radical. Pentru Arsenal începea austeritatea din era Emirates. La Chelsea, Roman Abramovich părea imposibil de oprit. Iar investițiile venite din Abu Dhabi transformau Manchester City dintr-un club haotic într-o mașinărie care părea construită special pentru a domina următoarele decenii.

Sezoanele treceau, iar Arsenal părea că se îndepărtează puțin câte puțin de masa la care se împărțeau trofeele importante.

Ajunsesem să mă gândesc tot mai des și tot mai serios că Arsenal s-ar putea să nu mai câștige niciodată Premier League-ul în timpul vieții mele. Sună exagerat, dar orice suporter de fotbal trecut prin suficient de multe sezoane înțelege perfect genul acesta de panică lentă, irațională și complet imposibil de explicat oamenilor normali.

“Wolves fans celebrating their third championship in six years in 1959 could hardly have anticipated that their team would spend much of the next thirty years in the Second and Third Divisions; Manchester City supporters in their mid-forties when the Blues last won the League in 1968 are in their early seventies now.” (Nick Hornby - Fever Pitch)

Fotbalul are un mod foarte crud de a-ți aminti că nimic nu este garantat. Uneori un club dispare încet din peisaj fără ca propriii suporteri să realizeze exact când s-a întâmplat asta.

De prin 2010 până azi cred că au existat maximum două sau trei sezoane în care am simțit sincer că Arsenal poate lua titlul.

2025-2026 a fost însă unul dintre ele…

Nu cred în semne, energii, manifestări sau alte lucruri pe care le găsești pe reels-uri motivaționale, dar în seara în care s-a anunțat complet din senin transferul lui Eberechi Eze am simțit ceva extrem de ciudat. Genul acela de sentiment pe care îl ai foarte rar ca suporter, când începi involuntar să crezi.

Eze n-a fost omul sezonului și probabil nici măcar transferul definitoriu al campaniei. Dar vestea sosirii lui a avut ceva de reacție chimică. Parcă atunci s-a apăsat primul domino care avea să cadă până marți seara.

“And after maybe ten years of this, the title becomes something you either believe in or you don’t, like God. You concede that it’s possible, of course, and you try to respect the views of those who have managed to remain credulous.” (Nick Hornby - Fever Pitch)

După suficienți ani de aproape-uri, începi să te protejezi singur. Devii precaut chiar și în fața speranței.

Săptămâna trecută mi-am luat o zi liberă doar pentru mine și am umblat fără grabă prin parcuri, cu cafele și cu Fever Pitch după mine, recitind obsesiv capitolul “THE GREATEST MOMENT EVER”.

Mi se părea imposibil să nu observ toate similitudinile dintre faimoasa cursă pentru titlu din 1989 și cea din 2026. Nu neapărat la nivel tactic sau fotbalistic, ci emoțional. Același amestec de speranță și autosabotaj. Aceeași senzație că Arsenal nu poate face nimic simplu și liniștit.

Finalul părea dureros de familiar.

În 1989 trecuseră optsprezece ani de la ultimul titlu. În 2026 chiar și mai mult de atât, iar emoțional se simțea aproape la fel. Hornby descria perfect momentul acela periculos în care începi, în sfârșit, să crezi.

“In 1989, eighteen years after the last time Arsenal had won the League, I reluctantly and foolishly allowed myself to believe it was indeed possible that Arsenal could win the Championship.”

Arsenal a condus atunci clasamentul din ianuarie până în mai, având un avantaj de cinci puncte față de Liverpool spre finalul sezonului prelungit de tragedia de la Hillsborough. Liverpool avea un meci mai puțin, dar toată lumea credea că presiunea îi va măcina, mai ales că Arsenal avea două meciuri ușoare acasă, urmând ca ultimul meci direct să se joace în deplasare.

Și apoi inevitabila panică…

“However, then Arsenal ground to a catastrophic halt.”

Însă, exact când Arsenal începea să creadă că a pus o mână pe titlu, echipa s-a blocat catastrofal: a pierdut lamentabil acasă cu Derby și a făcut doar un 2-2 cu Wimbledon pe Highbury, risipind de două ori avantajul în fața unei echipe pe care o spulberase în tur.

După un retur plin de suișuri absurde, victorii memorabile și puncte pierdute exact când părea imposibil, sezonul 2026 începea să semene tot mai mult cu fantoma lui 1989.

Poate că Arsenal pur și simplu pare că nu este construită pentru titluri liniștite câștigate de prin martie. Pare că există ceva în ADN-ul clubului care cere dramatism, panică și puțină autodistrugere înaintea fericirii.

“For the first time I understood the women in soap operas who have been crushed by love affairs before, and can’t allow themselves to fall for somebody again: I wouldn’t allow it to happen again, never, ever…” (Nick Hornby)

În ultima săptămână din sezon, la fel ca Hornby, am simțit și eu că trebuie să fac ceva, orice, pentru a influența universul.

„In the morning I walked down to Highbury to buy a new team shirt, just because I felt I had to do something, and though admittedly wearing a shirt in front of a television set would not, on the face of it, appear to offer the team an awful lot of encouragement. Even at noon, some eight hours before the evening kick-off, there were already buses and cars around the ground, and on the way home I wished everyone I passed good luck as if these chirpy and bravely confident young men and women were off to lose their lives, rather than to Anfield to lose, at worst, their faith.” (Nick Hornby)

Marți seară mă plimbam fără direcție cu Mira, încercând să-mi țin gândurile departe de Arsenal, dar intrând undeva să cumpărăm cărți cu abțibilduri ea a văzut o pălărie cu CIREȘE și a spus că îi place. Evident că mintea mea complet distrusă de acest sezon a făcut instant legătura cu Bournemouth.

Am cumpărat pălăria.

Câteva minute mai târziu am văzut și un mic trofeu decorativ și am simțit că trebuie cumpărat și acela. Nu aveam niciun plan pentru el. Nu aveam nevoie de el. Dar părea genul de obiect inutil care, într-un sezon Arsenal, poate dezechilibra cosmic lucrurile în direcția corectă.

Paranoia pură, dar aparent a funcționat și n-a mai fost nevoie să așteptăm chiar până la ultima fază din ultima etapă ca în mai 1989, cum începusem să cred că ne e sortit…

Cireșele lui Iraola au încurcat-o pe City și au provocat o explozie de bucurie pe care cred că niciunul dintre noi nu o anticipase complet. Cine nu era pregătit pentru încă nouăzeci de minute de tortură emoțională duminică, pe Selhurst Park?!

În schimb, titlul a venit într-o banală seară de marți și poate că exact surpriza asta a făcut celebrarea atât de intensă.

Hornby scria despre străzile din jurul Highbury-ului după victoria de pe Anfield.

“I’d done the work, years and years and years of it, and I belonged.”

Cred că fiecare suporter Arsenal care a trecut prin finalul erei Wenger, prin Emery, prin meme-urile din banter era, prin toate aproape-urile și colapsurile emoționale ale ultimilor ani a simțit asta marți noapte.

Că am făcut și noi munca.

Ani și ani și ani… Și că, în sfârșit, după tot timpul ăsta, aparținem din nou unui moment de genul celui de marți noapte.

„When the final whistle blew I ran straight out of the door to the off-licence on Blackstock Road; I had my arms outstretched, like a little boy playing aeroplanes, and as I flew down the street, old ladies came to the door and applauded my progress, as if I were Michael Thomas himself; then I was grievously ripped off for a bottle of cheap champagne. I could hear whoops and screams from pubs and shops and houses all around me; and as fans began to congregate at the stadium, some draped in banners, some sitting on top of tooting cars, everyone embracing strangers at every opportunity.” (Nick Hornby)

This is Arsenal.

This was Tunarsenal.

Come on Arsenal, nu ne face asta… 6 puncte avans cu 2 meciuri în plus jucate. Să începem iar să sperăm, să ne amăgim?!… Goddamnit.

Nu mai țin minte de când n-am mai avut o pauză așa liniștită în campionat, după ce Gyökeres și Saka au făcut 3-0 în prelungirile primei reprize. Din păcate, scorul a rămas așa și mi-e puțin ciudă că n-am dat mai multe goluri și că asta s-ar putea să ne coste la final.

Primul 11 a fost spot on și încă de când s-a afișat am avut un vibe bun că va fi un meci reușit. Asta pentru că aveam un plus de calitate ofensivă în flancuri, atât la mijloc cât și în apărare.

Știu că mă repet, dar avem nevoie de tehnici cât mai mulți în primul unsprezece ca să jucăm mai bine decât am făcut-o în ultimele 2 luni, no rocket science: jucători mai tehnici, de calitate, produc un joc mai bun. Urăsc că am ajuns să citez din el, dar pare că e ca la pilda aia a lui Mourinho cu omleta și ouăle de trei categorii.

În plus, când deschizi scorul foarte devreme, meciul curge altfel. Multe din frustrările de la meciurile de acasă din ultima vreme au avut un pattern similar: am început bine, am controlat meciul, dar n-am dat gol în primele 20-30 de minute, apoi presiunea noastră scade mult și jocul devine frustrant.

Am marcat cu Fulham devreme și n-am mai retrăit „tristețea” din ultimele săptămâni. Ne-am desprins chiar cu golul pe care ni l-am dorit tot sezonul, cu Gyökeres atacând bine un spațiu din careu și finalizând acțiunea personală a lui Saka.

Câteva lucruri care mi-au plăcut

🌞 Tehnicitate. În dreapta, Saka e mai tehnic și mai lucid cu mingea la picior decât Madueke. În stânga, Trossard e mai tehnic și mai lucid decât Martinelli, iar Calafiori e mai tehnic și mai bun pe ofensivă decât Hincapié. Nu-i de mirare că jocul a arătat mult mai bine cu oamenii ăștia „noi” de calitate în teren. Nu ar trebui să ne mire asta, dar problema pe care Mikel Arteta n-a reușit să o rezolve e să dea click și identitate jocului și atunci când Martinelli, Hincapié, Madueke și Gyökeres sunt în același timp pe teren.

⭐ Lansarea lui Eze. N-a mai reușit un gol sau vreo pasă de gol, poate că n-a avut cel mai strălucit meci, dar mi-a plăcut enorm lansarea către Gyökeres și coordonarea cu suedezul, care stă pe vârfuri și atacă spațiul imediat cum Eze „încarcă” pasa în adâncime.

👑 King Henry la meci. M-am bucurat să-l văd din nou pe Thierry Henry pe Emirates. De fiecare dată îmi place să-l aud în emisiunile de la Sky sau CBS Golazo. E cu picioarele pe pământ, are o aură a lui și mai ales acel special touch, vorbind mereu despre Arsenal cu „WE”.

🥰 MLS. A fost primul meci ca titular în Premier League în linia de mijloc pentru Myles Lewis-Skelly la Arsenal (toate implicările lui aici). După ce etapa trecută Arteta îl lăsase în afara lotului pe Nørgaard și îl introdusese pe MLS în locul lui Zubimendi, acum reafirmă încrederea în Myles. Titular în poziția de mijlocaș central stânga, excelent la minge și la recuperare, cu aceeași abilitate remarcabilă de a proteja mingea în situații grele. Știam cât de bun poate fi cu mingea la picior, dar sâmbătă m-a impresionat și prin recuperări și realizările fără minge.

🌞 Trossard. Poate că i-a prins bine pauza de aproape o lună de la ultima apariție ca titular. A părut într-o formă fizică mai bună și, mai important, a inițiat acțiuni personale și a încercat să fie decisiv. Un winger trebuie să facă asta constant, iar Leo părea că nu mai găsea resurse fizice și creative în ultimele săptămâni.

👏 Încă un Golden Glove pentru Raya. Încă un clean sheet a însemnat faptul că încă de pe acum David Raya a câștigat pentru a treia oară la rând trofeul onorific de Golden Glove. De multe ori am senzația că nu apreciem suficient siguranța pe care ne-o aduce spaniolul între buturi. Un transfer care l-a vremea lui a părut nenecesar, s-a dovedit a fi unul foarte reușit.

🥰 45 de minute euforice. A fost una dintre cele mai bune reprize făcute de Arsenal în acest sezon, echipa atacând un Fulham pierdut cu fluiditatea și încrederea pe care rar le-am văzut în 2026. Mi-a intrat la inimă bucuria puștilor când Gyökeres era ovaționat de fani și, în același timp, mulți au scris că la fluierul de final al primei reprize a fost un Emirates buzzing cum rar a fost în ultima vreme. Cu toții aveam nevoie să ne amintim că Arsenal poate aduce și bucurii.

Câteva lucruri care nu mi-au plăcut

😔 Andrei Grecu la comentariul Voyo. Au fost multe, dar cireașa de pe tort a fost „Unde a fost acest Arsenal TOT sezonul?:!”. Noroc cu Ion Alexandru că-l mai potolea... Mi-a amintit de acel Burnley – Arsenal din tur, când Mihai Mironică și Bogdan Nevel s-au nimerit împreună și au dat-o în petec, nefiind nimeni cu capul pe umeri să-i tempereze.

😔 Ezitările lui Ben White. Știu că instinctul nostru ar fi să nu-l mai vrem în primul 11, dar în același timp nu poți reveni la forma de odinioară decât dacă joci din nou constant. Mikel Arteta a avut încredere să-l bage titular cu Newcastle, la Madrid și acum iar cu Fulham și cred că seria asta nu poate decât să-l ajute pe Ben să-și recapete încrederea și viteza de joc. Nu m-ar mira să-l vedem tot pe el titular și la returul cu Atletico Madrid.

😡 Doar 3 goluri marcate… Mi-e ciudă că am marcat doar 3, sper să nu ne coste la final de campionat… Fulham a fost în corzi în prima repriză, mai putea încasa 2 goluri lejer. Mă tem că acest avans de 4 goluri față de Manchester City la golaveraj nu înseamnă mare lucru dacă terminăm la egalitate de puncte. Înțeleg perfect schimbările și drop-off-ul din repriza a doua, jucătorii și-au mai dozat inevitabil entuziasmul, deși Arteta părea revoltat de treaba asta.

😔Gabriel Jesus. Nu-i prima dată în sezon când simt și scriu că schimbarea Gyökeres – Jesus mai tare ne trage în jos decât să ne aducă un plus. Poate că Gabriel Jesus poate aduce o sclipire de moment, dar pare deconectat de jocul și de ritmul echipei de fiecare dată când intră.

😡 Noni. Nu-mi displace Madueke, cred că e o adiție foarte bună în lot și e bine că are calități diferite față de ale lui Saka, iar cu cei doi sănătoși putem varia diferit în zona aceea. Dar e un plus evident de calitate în favoarea Saka, care parcă vine mai degrabă din decision making, din a ști ce să faci mai bine în fiecare moment, decât din valoarea individuală per se. Madueke îmi dă uneori senzația aia pe care o aveau profesorii cu copiii geniali, dar indolenți… știi că poate mai mult, dar nu o face constant și ia decizii proaste pentru el. Mai e de șlefuit la el, dar calitățile sunt acolo!

Ce urmează pentru Arsenal?

Nu avem prea mult timp de respiro emoțional că returul cu Atletico Madrid bate la ușă.

Patru sau (fingers crossed 🙏) cinci meciuri rămase până la finalul sezonului:

• Arsenal - Atletico, marți, 5 mai, 22:00

• West Ham - Arsenal, duminică 10 mai, 18:30

• Arsenal - Burnley, luni 18 mai, 22:00

• Crystal Palace - Arsenal, duminică 24 mai, 18:00

🔴 COYG! ⚪

💡 Recomandare de citit: Cei de la The Athletic au un material foarte interesant în care discută cu patru fani Arsenal din patru generații diferite despre cum trăiesc lupta la titlu și cum gestionează finalul de sezon.

Sunt deja câțiva ani de când mă atrage tot mai mult ce se întâmplă la echipa fetelor lui Arsenal. E ceva care pare să fie construit altfel.

Organic, mai puțin grăbit, mai puțin dependent de rezultate imediate. Chelsea și Man City sunt cluburile care au dominat fotbalul feminin din Anglia în ultimul deceniu, dar Arsenal Women e de departe echipa care s-a remarcat cel mai mult.

Am citit în ultima vreme multe povești despre experiența de la meciuri. Mi-a plăcut foarte mult scrisoarea Andreei Giuclea din Londra despre cum arată fotbalul feminin atunci când e valorizat, promovat și respectat. Mi-a plăcut să stau de vorbă cu Tim Stillman sau Suzy Lycett despre cum experiențele de matchday de la echipa de fete a lui Arsenal vin cu acea latură a fotbalului de care ne-am îndrăgostit când eram mici.

Și cu cât citesc mai mult, cu atât îmi dau seama că nu e doar un proiect de club bine făcut, ci și o relație reală între echipă și suporteri, care s-a dezvoltat puțin câte puțin în ultimii ani, fără să fie forțată. Și de vreo trei-patru ani, a început să se vadă.

Duminică, Dan a fost pe Emirates Stadium la semifinala cu OL Lyonnes și, fără măcar să-l mituiesc cu bere, mi-a povestit apoi cum a fost experiența de meci.

Meciul, văzut din tribună

Am fost la Arsenal - OL Lyonnes 2-1 în meciul tur al semifinalelor UEFA Womens Champions League. A fost un meci antrenant, jucat cu vână de ambele echipe. Fetele noastre au avut momentele lor în prima repriză, dar diferența s-a făcut după pauză, când au reintrat pe teren revigorate de ceea ce trebuie să fi fost one hell of a team talk.

Au mâncat pământul în repriza a doua. Chiar dacă golul egalării s-a datorat unei greșeli imense a portăriței adverse, Arsenal a părut constant echipa care era menită să marcheze. Golul victoriei a fost marcat de tânăra Olivia Smith și rezultatul este fără îndoială meritat. Cum a zis Renee Slegers, însă, s-a jucat doar prima parte a dublei-manșe. Returul din Lyon va fi dificil, Arsenal are o formă inconstantă, dar dacă va juca cum a făcut-o în repriza doi aici, e mare favorită la calificare. Efortul depus a fost remarcabil. (Dan)

🏟️ Cum s-a simțit experiența live

A fost primul meci al echipei feminine văzut de mine pe stadion (deși o urmăresc destul de atent constant), iar experiența a fost faină. Am avut bilet în North Stand la Club Level.

Din spatele porții meciul s-a văzut decent și am avut ocazia să văd cam toate fazele cheie ale meciului in partea apropiată de teren. În zona de food & drinks a fost lume multă, dar era imposibil să nu fie așa când ai peste 26 de mii de spectatori pe stadion. Am fost ușor surprins totuși că nu s-au umplut mai multe locuri, unele sectoare de tribună de pe Emirates (cele superioare) fiind nefolosite. (Dan)

🎶 Atmosfera și oamenii

Atmosfera a fost însă mișto. Nu s-a cântat prea mult, dar orice fază mai entuziasmantă a fost acompaniată de creșteri de volum simțitoare, urale și aplauze. Golurile au fost cireșele de pe tort. Am văzut o diversitate foarte mare de oameni la meci, ceea ce m-a bucurat.

Tineri, bătrâni, familii, bărbați dar și multe (foarte multe) femei și fete.

Surprinzător de multe tricouri inscripționate cu nume de jucătoare de la echipa feminină - poate in raport de 2 la 1 sau chiar 3 la 1 față de numele consacrate din Premier League - cu Kim Little, Leah Williamson (inclusiv eu haha), Olivia Smith, Katie McCabe și Alessia Russo în prim-plan.

Am avut sentimentul că mulți din cei prezenți merg regulat la meciurile fetelor. (Dan)

Cred că aici e, de fapt, cheia acestei transformări prin care a trecut echipa de fete a lui Arsenal sau cel puțin asta pricep din tot ce am citit în ultima perioadă și din ce mi-au povestit oameni care merg constant la meciuri. Există un tip de atașament diferit, poate chiar mai profund, față de echipă și față de jucătoare precum Leah Williamson, Alessia Russo sau Kim Little. Un atașament care nu vine doar din goluri și victorii, ci dintr-o relație construită în timp, sănătos.

E genul de lucru care, din exterior, e greu de explicat complet. Bucuria aia simplă de a veni la stadion cu copiii sau cu familia, senzația de spațiu sigur și deschis, fără presiunea sau tensiunea pe care o vezi uneori la alte meciuri, toate astea par să se transmită în jurul echipei și al fetelor și să creeze, în timp, ceva mai mult decât suporteri și jucătoare.

O conexiune reală., o anumită formă de simbioză, nu știu cum s-o numesc. O energie comună care face experiența diferită și, probabil, tocmai de asta atât de atractivă pentru cei care ajung acolo.

🔚 Finalul de sezon și gândul care rămâne

În încheiere, e clar că la fel ca și băieții, echipa feminină va avea un final de sezon incandescent, cu lupte pe ambele fronturi - Champions League și campionat (unde fetele sunt momentan pe locul 4, dar cu șanse mari să încheie pe 2, in spatele lui... Manchester City - care a făcut un sezon remarcabil în Women’s Super League).

Ar fi minunat să joace pentru a doua oară la rând finala europeană, dar pentru a-și apăra trofeul mai trebuie să treacă de două meciuri extrem de grele. Fetele au însă abilitatea să se lupte cu orice echipă într-o zi bună.

Să sperăm că zilele astea bune vor veni constant în acest final de sezon - atât la fete, cât și la băieți. (Dan)

💡 Tot pe Tunarsenal.ro mai poți citi și:

• Cum popularitatea echipei Arsenal Women a explodat în ultimii trei ani.

• Arsenal Women și aura fotbalului de care ne-am îndrăgostit când eram mici

One nil to the Arsenal e chant-ul meu preferat din toate cântecele lui Arsenal, dar probabil că de data asta nu a mai fost unul potrivit în contextul actual.

Am luat 3 puncte cu Newcastle, suntem iar la 3p și un meci în plus față de Man City, dar și în aceeași zonă în care această distanță iluzorie e și mai apăsătoare și creează alte speranțe care apoi probabil vor fi dărâmate.

Când s-a afișat echipa de start, m-am bucurat când am văzut că începem iar cu Eze, Ode și Havertz din primul minut. Ne dau tehnică în plus, ținem de minge, arătăm ca o echipă de calitate cu ei în teren. Din păcate, n-a durat prea mult: Havertz s-a rupt în prima repriză, iar Eze imediat după pauză.

Cu Martinelli - Gyokeres - Madueke, echipa ar trebui să fie redutabilă pe contraatacuri, dar Arteta nu reușește să-i facă pe băieți să găsească tranzițiile periculoase și, în schimb, arătăm mult mai rău și nu reușim să ținem de minge mai deloc.

Ceea ce a părut un început în forță, cu pressing și încercări de joc vertical, s-a transformat într-un meci tot mai încâlcit, în care chiar puteam să ne-o luăm la ratarea mare a lui Wissa. La fel și noi am avut câteva semi-ocazii, dar cred că a fost printre puținele „One Nil to the Arsenal” cu ecouri slabe, în care bucuria a fost reținută.

Ne bucurăm de victorie, dar un singur gol diferență nu cred că ne dă prea mare încredere dacă titlul se va decide la golaveraj.

☝️ O rețea a paselor care arată ciudat pe hârtie, dar în practică mi-au plăcut mai multe secvențe în prima parte, cu Eze uitând de flancul stâng, venind des în centru și făcând superioritate în acea zonă.

„Acesta e Arsenalul pe care și-l doresc fanii”, zicea foarte bine la un moment dat în prima repriză Ion Alexandru pe comentariul Voyo (care, btw, a fost votat cel mai bun comentator român și cred că merită premiul cu desăvârșire. Felicitări !).

Da… am tânjit mult în ultimele luni la un om în plus în centru. Nu prea l-am mai avut pe Calafiori apt de joc, iar din unghiul meu tactic cred că Arteta a greșit că n-a mai avut încredere în Lewis-Skelly. Așa că la construcție am simțit din plin absența unui „inverted” care să fie omul în plus la primire. We needed that…

Câteva lucruri care mi-au plăcut

💡 În sfârșit a ieșit un gol dintr-un corner bătut scurt. Cred că sunt deja câteva săptămâni bune de când am observat trendul de a bate scurt cornere și lovituri libere din preajma careului. Nu părea că ne iese nimic, dar în același timp nici la execuțiile tradiționale nu au mai fost inspirați Rice sau Madueke. După două încercări eșuate în primele minute, al treilea s-a încheiat cu un super gol.

🙏 S-a mai liniștit o temere de-a mea după înfrângerea cu Bournemouth. Atunci, băieții păreau storși de energie încă din prima parte a meciului. M-am temut că sunt cam gata bateriile pentru restul sezonului. Cu Sporting și pe Etihad am arătat mai bine fizic, la fel și sâmbătă, când băieții au câștigat niște sprinturi impresionante pe final și au stors și ultimul dram de energie.

Nu-i de mirare că la fluierul de final, mai toți s-au prăbușit la pământ când n-au mai avut energie să stea în picioare.

⭐Saliba când riscă la construcție. Mi se pare că francezul are o tehnică și o calitate de a iniția atacuri care nu sunt exploatate suficient. Din când în când are niște ieșiri foarte bune cu mingea la picior sau verticalizări care ne eliberează de pressing-ul advers. More like this, Willo!

⭐Eze central-stânga. Cred că ăsta e rolul cel mai bun în care-l putem folosi: în stânga fără minge și migrând spre centru în posesie. De altfel, pentru acest rol eu credeam că a fost transferat în vară, dar poate că accidentările lui Odegaard și forma bună a lui Trossard din toamnă a mai schimbat din planuri?

😁Myles Lewis-Skelly la mijloc. O decizie a lui Arteta despre care nu s-a discutat aproape deloc. L-a lăsat în afara lotului pe Norgaard și s-a bazat doar pe Myles pentru singura rezervă de mijlocaș central, intrând în locul lui Zubimendi în partea a doua. Sper din tot sufletul că Myles va mai avea un cuvânt de spus la club…

⭐Good to see Saka. Știu că nu arătase forma cea mai bună în ultimele luni. Cred că aveam senzația că Madueke îl va face uitat pe Bukayo, dar n-a fost tocmai așa. Saka e mai tehnic, are un plus de calitate în controlul mingii, e mai puțin haotic și cred că overall ne face să luăm decizii mai bune în posesie.

🤣 Un cadru random de pe stadion din timpul meciului. Așa eram și eu des în timpul meciului și probabil mulți alții dintre noi.

Câteva lucruri care nu mi-au plăcut

😔 Am început bine, dar apoi, treptat, ne-am stins. E drept, prin accidentările lui Eze și Havertz am pierdut doi oameni care știu să primească cu spatele la poartă și să țină de minge, dar deja sunt prea multe săptămâni în care, atunci când tripleta din față e Martinelli - Gyokeres - Madueke, nu ținem suficient de minge.

Cu ei trei în teren, simt nevoia unui Calafiori sau Myles Lewis-Skelly, a unui om în plus care să migreze spre centru și să știe să țină de minge și nu știu de ce Arteta nu reglează în direcția asta. Hincapie, pe cât de bun apărător e, pe atât de puțin ajută la construcție.

🧐Madueke vs Burn. Știu că, în pofida înălțimii, Burn se descurcă excelent în dueluri 1v1, dar mi s-a părut că Madueke i-a pus prea puține probleme. Mai ales după ce Burn primise un galben, era o zonă care putea fi exploatată pentru un al doilea.

😱Contraatacul din prelungiri. Putea fi unul similar cu momentul lui Dowman, dar mai important, putea fi un gol care să ne ajute la golaveraj. Nu mă surprinde lipsa de calitate a lui Gyokeres în astfel de momente și sper că nu a fost blamat prea mult pe stadion la acea fază, mai ales că a dat din nou 101% și că, cu câteva minute înainte, avusese o recuperare importantă în jumătatea proprie.

Sper să se revanșeze cu Atletico, într-un meci care ar trebui să se potrivească mai bine calităților lui.

PS: În ultimele 3-4 minute, când deja eram cu inima în gât, a venit fetița mea lângă mine. N-a văzut tot meciul, dar a înțeles tot:
„Hai măi Arsenal, nu vă mai plimbați” 😄

Ce urmează pentru Arsenal?

După partida tur cu Atletico, jucăm înaintea lui City în campionat, având șansa sau neșansa de a ne amăgi din nou cu o distanță posibilă de 6 puncte (cu două meciuri în plus jucate). Here we go again… :D

Următoarele 4 meciuri pentru Arsenal:

• Atletico Madrid - Arsenal, miercuri 29 aprilie, 22:00

• Arsenal - Fulham, sâmbătă 2 mai, 19:30

• Arsenal - Atletico, marți, 5 mai, 22:00

• West Ham - Arsenal, duminică 10 mai, 18:30

🔴 COYG! ⚪

The joy some people derive from Arsenal’s defeat says more about human nature than football. There is a strange comfort many find in the fall of those who are striving, perhaps because it makes their own struggles feel lighter. When something or someone is seen as “good,” their failure becomes a spectacle, not just a result. It reminds us that, for many, it is easier to celebrate a downfall than to confront someone else’s rise.

Outside e petrecere pentru că Arsenal e aproape să piardă un titlu pe care părea că îl are în mână.

Inside e scapegoating. După un sezon care a frustrat pe toată lumea din toate fanbase-urile din Premier League, reacțiile devin inevitabil emoționale.

Dacă nu ai eroi, ai țapi ispășitori… cam așa funcționează lumea de azi, una a extremelor.

Când nu era Eze de vină, era Odegaard. Sau Merino.
Dacă nu e Odegaard, e Eze. Dacă nu e Saka, e Madueke. Dacă nu e Madueke, e Saka.
E Havertz. Ba nu, e Jesus. Nu, e Gyokeres. Ba nu, e Berta.
Sau, mai simplu, Arteta.

Când lucrurile nu ies cum ne așteptăm, intrăm în scapegoating season. E normal într-un fel. Îți setezi așteptări, vrei responsabilitate, vrei pe cineva care să intervină și să repare lucrurile.

Dar în același timp, ecosistemul unui club de fotbal e mult mai complex decât pare din sufrageria noastră, unde pare simplu să schimbi jucători și sisteme ca în Football Manager.

Fiecare vede alt meci

De multe ori după meciuri citesc câteva opinii și mă întreb dacă am văzut același meci. Dacă fac un pas în spate, îmi dau seama că fiecare dintre noi are un „ideal” despre cum ar trebui să arate dinamica unui meci, a unei faze de atac sau acțiunile unui jucător. Și când realitatea nu se aliniază cu acel ideal, apare critica.

Îmi aduc aminte de atâtea meciuri văzute cu tata, când el nu mai avea răbdare pentru construcții elaborate și voia mingi aruncate direct în careu, pe când eu așteptam să se găsească o breșă. Fiecare vede jocul prin propriul filtru.

Havertz și Odegaard

După ce am revăzut City – Arsenal și din nou, dar pe fast-forward, finala Cupei Ligii, am rămas cu ideea că „vinovatul” arătat cel mai mult cu degetul nu e neapărat cel pe care-l vedeam și eu.

Sunt Havertz, Odegaard sau Martinelli jucători fără vină? Nu… ratările și/sau deciziile lor neinspirate nu se șterg cu buretele. Dar diferența dintre prestația dezamăgitoare din finala Cupei Ligii și cea decentă de duminică a venit și datorită a câteva apariții în primul 11: Eze, Odegaard și Havertz (jucat acum ca vârf).

Cu ei, Arsenal a fost mai puțin panicat în posesie și mai capabil să țină de minge. N-am mai bubuit mingea la fiecare presiune pusă de City. N-a fost ușor, n-au reușit-o de fiecare dată, dar nu avea cum să fie ușor într-o astfel de deplasare.

Știu, tot cu înfrângere s-a încheiat partida, dar jocul a arătat altfel.

Ca un masochist care se uită și în reluare la mecuri, revăzând partida, Odegaard și Havertz mi s-au părut chiar ok.
Havertz, în special, a fost motivul pentru care de data asta am putut lega niște atacuri. A ținut de minge cu spatele la poartă, a protejat-o, a permis echipei să urce. În Cupa Ligii, multe faze mureau din fașă. Gyokeres e bun pe tranziții, dar limitat în jocul cu spatele la poartă.

Da, rezultatul a fost dezamăgitor. Dar măcar am fost în meci. În finala Cupei Ligii, după un început bun, nici nu am mai reușit să jucăm fotbal. Havertz și Odegaard, chiar dacă sunt ineficienți de multe ori pe tabelă, sunt cei care leagă jocul. Ei dau identitate echipei. Aduc un plus evident de calitate tehnică. Odegaard poate coborî lângă Zubimendi și Rice, poate ține de minge, poate face progresie cu ea la picior și ne ajută să evităm degajările în panică.

🖐️ Sunt de acord că nici Odegaard, nici Havertz, nici Eze nu marchează suficient. Că Odegaard și Havertz nu sunt marcatori „naturali”. Dar îi văd ca „glue-ul” echipei. Fără ei, Arsenal arată ca o echipă mică care e mai ușor de anihilat. Dacă lipsesc doi din cei trei, deja devine o problemă serioasă de fluiditate.

La nivel de rol, Havertz îmi amintește de rolul lui Roberto Firmino: nu marca enorm, dar făcea jocul să funcționeze mai bine. Diferența e că Liverpool avea aripi care compensau masiv. Noi nu avem acel nivel de „producție” în benzi.

Poate de aici ar trebui să înceapă primele mutări din vară??? 👀

Când o decizie face diferența

Faza asta încă mă roade. Mi se pare incredibil cum îmi doresc constant pressing, intensitate, dorință, iar golul decisiv pe care-l primim vine exact după un astfel de moment.

Martinelli nu citește bine faza, sare într-un pressing dezorganizat la Guehi, îl lasă liber pe O’Riley (adversarul său direct) și de acolo începe pericolul.

Poți să „scapegoatuiești” o decizie, nu un jucător?

Pentru că, dacă ai făcut vreodată sport, știi cât de ușor e să iei o decizie greșită, să citești greșit dinamica unei faze de joc într-o fracțiune de secundă...

Nu aici s-a pierdut titlul

Astfel de înfrângeri se întâmplă.

Poți accepta că am pierdut încercând să jucăm fotbal, atât cât te lasă City pe terenul lor. Poți accepta ratări, greșeli.

Ce e mai greu de acceptat sunt meciurile cu Wolves sau Bournemouth, acolo unde nu există aceeași scuză.

Pe Etihad, Arsenal a avut o prestație decentă. N-aș fi foarte negativ legat de acest meci în sine. Problema au fost celelalte, unde trebuia să câștigi clar.

Meciul ăsta doare mai mult mental, pentru că aici a existat un plan bun, o selecție mai inspirată (și datorită unor reveniri după accidentări) și o execuție mult mai bună decât cele din săptămânile precedente.

Titlul? Poate se decide la golaveraj. Poate nu.
🖐️ Realist, nici nu știm dacă suntem capabili să câștigăm tot de aici înainte.

Dar măcar cu City a fost o prestație clar mai bună decât în acele meciuri unde, de fapt, am pierdut probabil titlul. Mi-a plăcut să-i văd pe Eze, Odegaard și Havertz în același timp din primul minut și e frustrant să realizezi că cei trei nu au mai început împreună ca titulari un alt meci acest sezon.

Ce urmează pentru Arsenal?

Cred că nu sunt singurul care se bucură de săptămâna de pauză. Pentru că asta înseamnă că e o serie de zile în care nu ne testează nimeni sănătatea emoțională la mijloc de săptămână. Yuhu!

Următoarele 5 meciuri pentru Arsenal:

• Arsenal - Newcastle, sâmbătă 25 aprilie, 19:30

• Atletico Madrid - Arsenal, miercuri 29 aprilie, 22:00

• Arsenal - Fulham, sâmbătă 2 mai, 19:30

• Arsenal - Atletico, marți, 5 mai, 22:00

• West Ham - Arsenal, duminică 10 mai, 18:30

🔴 COYG! ⚪

Cu Sporting, Arsenal a stors până la ultima picătură o calificare în semifinalele UCL, dar adevărul e că nu mai arată grozav. Chiar și în atâtea meciuri din 2026 în care lumea le-a reproșat că nu joacă fluid, Arsenal a fost o echipă în adevăratul sens al cuvântului: stătea bine fizic, era scurtă și se mișca ca un bloc unitar pe teren.

Acum, dincolo de problemele de fluiditate, Arsenal arată ca o echipă formată din jucători care nu prea mai au resurse fizice. Iar când nu mai ai, începi să greșești. Când nu mai poți fizic, nici creierul nu te mai ascultă.

Deși pe hârtie lucrurile arată bine, panta este clar descendentă și nu mai avem fluiditatea din prima parte a sezonului.

Asta n-ar fi neapărat grav. Un sezon e lung și astfel de lucruri se pot întâmpla.

Mult mai îngrijorător mi se pare faptul că jucătorii par storși fizic. Când ești rupt fizic, oboseala ajunge la creier și se manifestă în greșeli banale care te uluiesc.

În special din cauza condiției fizice pe care o arată ai noștri, încerc să nu mă amăgesc că putem scoate ceva pe Etihad sau că putem face față fizic în dubla cu Atletico.

Știți că n-am aruncat niciodată cu noroi în jucători sau antrenori. Trăiesc meciurile intens și încerc să contribui la o energie colectivă care să ajute, dar nu sunt foarte încrezător că mai putem scoate ceva în perioada asta.

Echipa a arătat totuși ceva mai bine fizic cu Sporting față de Bournemouth, dar fluiditatea fazelor de atac suferă grav.

E și normal. Pentru mine, Odegaard, Saka, chiar și Merino erau jucători tehnici care aduceau un plus de calitate și ne ajutau să ținem mai bine de minge și să facem progresie. În plus, Calafiori și Timber, sunt lateralii noștri tehnici care lipsesc tocmai acum…

Dar…

Vorba asta a lui Wenger ar trebui să fie un al doilea motto al clubului. A fost de multe ori crisalida din care s-a născut fluturele speranței. Nu știu dacă echipa poate reuși acum, dar toată suflarea lui Arsenal are măcar datoria să fie alături de echipă. ☝️ Și grupul ăsta a câștigat destule meciuri sezonul ăsta nu datorită individualităților, ci pentru că a arătat ca o echipă în adevăratul sens al cuvântului.

În același timp, ceva mă deranjează profund: lipsa de empatie dintre fani.

Printre toate dificultățile, lipsa de empatie dintre fani care au opinii diferite și „aruncatul cu noroi” în jucători și antrenor sunt lucruri care dor. Sigur, multe lucruri nu au mers bine în ultimele luni și ele trebuie subliniate, dar o întreagă suflare de la care mereu m-am așteptat la clasă dezamăgește în astfel de momente.

Man City - Arsenal, duminică 18:30

🧐Partida va fi transmisă în România online pe Voyo.

⚽ La centru va fi Anthony Taylor. Îl știm, dă multe galbene. Sezonul ăsta ne-a arbitrat în victoria de la Fulham, remiza de la Chelsea (când l-a eliminat pe Caicedo) și egalul de pe Emirates cu Liverpool.

Absenți:

🔵 Man City: Stones, Gvardiol, Dias (accidentați).

🔴Arsenal: Merino (accidentat) Saka, Timber, Odegaard, Calafiori, Madueke (incerți)

Cum ar putea arăta Arsenal?

Posibila accidentare a lui Madueke complică și mai tare un puzzle deja dificil. E frustrant să ajungi la un meci atât de greu cu un prim 11 plin de improvizații, așa că vom avea nevoie ca unii jucători să se autodepășească.

🖐️ Material scris joi noaptea, înainte de antrenamentul de vineri și conferința de presă a lui Arteta.

La ce să ne așteptăm?

😔 Lucrurile s-au schimbat la 180 de grade față de toamnă, când Arsenal domina iar City se apăra supraaglomerat pe Emirates.

Atunci aveam aproape tot lotul valid și stăteam excelent fizic.

Acum, din păcate pentru noi, s-au inversat rolurile.

Cred că ar trebui să ne așteptăm la un început de meci mai puțin spectaculos, care va semăna cu o bună parte din finala Cupei Ligii: două echipe scurte, care presează bine și apoi se retrag în propria jumătate dacă prima linie de pressing e depășită.

Cheia va sta în modul în care jucătorii vor reuși (sau nu) să depășească prima linie de pressing întâmpinare adversă. Arsenal și Kepa s-au blocat atunci pe Wembley după 30 de minute, n-au știut să reacționeze la pasivitatea celor patru care nu presau și nu se lăsau „desfăcuți”.

City are deja un blueprint clar despre cum să ne anihileze. Probabil va merge pe ceva similar, așa că trebuie să ne adaptăm și să ne amintim ce am făcut bine în primele 30 de minute de atunci.

💡 Billy Carpenter a explicat foarte bine dinamica frustrantă a jocului lui Arsenal prin efectul „o mână o spală pe alta” în construcție.

Dacă ai o opțiune bună în atac pentru mingi lungi și dueluri aeriene, adversarul trebuie să țină un om în plus în spate, ceea ce automat îți oferă superioritate numerică în construcția de la portar dacă acesta se decide brusc să nu mai degajeze mingea.

În același timp, degajările lungi fără vreo strategie creează o inferioritate numerică la „mingea a doua”. Când încerci să construiești de la portar, dar pasele simple nu îți ies și apoi dai o minge lungă la întâmplare către un atacant izolat, îți bați joc de fază pentru că vârful nu are suportul pe care l-ai avea într-o pasă lungă planificată. Big Gabi a făcut multe astfel de degajări în panică pe Wembley.

City nu trebuie să mai ajungă să dicteze jocul după cum vor ei și Arsenal trebuie să aibă niște reguli clare de coordonare în astfel de momente.

🖐️ Dar, în același timp, meciul ar putea avea o dinamică diferită față de finala de pe Wembley. Acum, City e forțată să caute victoria, să atace mai mult din start.

E posibil să vedem mai puțin acea primă linie de patru statică (dar excelent poziționată) și mai mult un pressing furibund.

Indiferent de varianta aleasă de City, Arteta trebuie să stabilească niște reguli clare de coordonare. Pe Wembley, Kepa aștepta să fie presat pentru a da drumul la minge și a permite fundașilor să „descoasă” pressingul. Dar cum nu era presat, tot mecanismul s-a blocat.

Raya, în loc de Kepa, va ajuta. Dar, în aceeași măsură, cred că Gabriel, Saliba și Zubimendi ar trebui să-și asume mai mult în construcție. Știu… sunt fazele alea în care ne stă inima când se pasează riscant în zona careului, dar asta e riscul dacă vrem să jucăm fotbal.

În loc de concluzii…

Momentul e greu, apăsat, aproape ca niște flori de plumb.

Dacă în august mi-ar fi spus cineva că vom fi aici la final de aprilie, în lupta pentru titlu și în semifinalele UCL, aș fi acceptat fără să clipesc.

A fost și este o perioadă grea, cu un mix de dezamăgire și conștientizarea că nu trebuie niciodată să luăm de-a gata ce avem.

Acum, toate indiciile din prezent duc spre o victorie City… forma, absențele, starea fizică.

Și totuși… clubul ăsta și-a construit istoria pe momente mari apărute atunci când te așteptai mai puțin.

Oricât de mult îmi spune rațiunea că nu mai avem resursele necesare acum, ceva mă face să sper și să fiu, ca de fiecare dată, 100% behind the team.

🔴 COYG! ⚪

Eșecul cu Southampton este o dezamăgire foarte mare, fără discuție, dar nu este nici un capăt de țară.

Frustrările din finala EFL Cup și eliminarea din FA Cup vor rămâne doar niște episoade dacă Arsenal câștigă titlul. Și, dacă suntem sinceri până la capăt și derulăm înapoi până la discursul tuturor din vară, asta a fost miza reală a sezonului încă din prima zi.

Au trecut 22 de ani de la Invincibili, iar dorința de a fi din nou cea mai bună echipă din Anglia, campioana, e peste orice alt trofeu. Restul competițiilor au contat, da, dar nu au definit niciodată sezonul în felul în care o face campionatul.

🖐️ Asta nu înseamnă că nu există lecții după meciul de la St Mary’s. Există și sunt destul de clare.

Ironia e că exact ce ne doream înainte de meci s-a întâmplat. Voiam rotație, voiam să-i vedem pe cei care joacă mai puțin, voiam să menajăm cât de multe piese cheie putem. În fotbal, uneori primești exact lucrul pe care îl ceri și realizezi prea târziu că nu era momentul pentru el.

Nu e nici prima dată când ni se întâmplă asta ca suporteri Arsenal.

Invincibilii, sezonul pe care îl mitologizăm astăzi, au avut și ei o perioadă în care au ieșit din toate competițiile în aceeași perioadă. Eliminarea cu Chelsea din Champions League și cea din FA Cup au venit una după alta la interval de câteva zile și, la momentul respectiv, au durut enorm. Mi-aduc aminte și acum cum stăteam cu ochii lipiți de transmisia Pro TV de pe televizorul cu tub, uluit, incapabil să procesez că tocmai Wayne Bridge ne oprise din drumul spre finala UCL. Eliminarea de către Middlesborough din semifinalele Cupei Ligii venise cu câteva săptămâni înainte.

Dar timpul a făcut ce face mereu: a simplificat povestea. Din acel sezon nu a rămas decât titlul și faptul că echipa nu a pierdut niciun meci în campionat. Restul s-a estompat.

De fapt, când acea echipă a devenit „Invincibilă”, nu mai lupta pentru nimic altceva în ultima lună și jumătate.

În ultimele luni s-a vorbit din ce în ce mai mult despre treble, despre quadruplă, despre un sezon perfect. Discuția asta (care, apropo, nu știu cum a crescut pentru că nu știu niciun fan Arsenal care să fi crezut vreodată în triplă sau quadruplă și știu destui…) a ajuns să creeze un standard aproape imposibil. În realitate, foarte puține echipe din istoria fotbalului au reușit așa ceva.

Dacă Arsenal câștigă Premier League, sezonul acesta este un succes uriaș.

Dacă echipa ajunge din nou în semifinalele Champions League, după semifinala de anul trecut, este încă un pas înainte. Un titlu și o nouă prezență în careul de ași al Ligii ar însemna nu doar câștigarea trofeului mult dorit, ci și încă un salt financiar și reputațional major.

Problema apare în momentul în care o comparăm constant cu cele mai mari echipe din istorie și apoi o judecăm exclusiv prin prisma acelui nivel. Asta nu mai înseamnă standarde ridicate, ci mai degrabă o incapacitate de a recunoaște progresul real.

Și, în același timp, e important să spunem lucrurilor pe nume: eliminarea cu Southampton este o dezamăgire și nu trebuie îndulcită.

🖐️Știu că trăim într-o perioadă în care orice discuție alunecă spre extreme, în care totul trebuie să fie ori dezastru total, ori euforie fără limite. În realitate, însă, lucrurile se așază de cele mai multe ori într-o zonă gri. Eșecul cu Southampton este o dezamăgire mare, fără discuție, dar nu este nici un capăt de țară.

Suntem supărați acum, dar sezonul nu s-a terminat și povestea nu e scrisă. Încă putem fi „heroes”, cum spunea David Bowie, la final. Încă suntem acolo, partea care contează cu adevărat încă depinde de noi.

🔴 COYG! ⚪

🥰 PS: Andreea Giuclea a scris o scrisoare foarte mișto din Londra, unde a fost să le vadă pe fetele lui Arsenal de două ori în decurs de câteva zile. „Am fost pe Emirates Stadium și pe Stamford Bridge să-mi îndeplinesc un vis: să văd cum poate arăta fotbalul feminin când e valorizat, promovat și respectat” 👇

Povești din Sport

Scrisoare din Londra

Vă spuneam acum câteva ediții că urmează să merg la un meci de fotbal feminin în Anglia. Am ajuns la două: Arsenal-Tottenham, derby-ul nordului Londrei din Women’s Super League, și Chelsea-Arsenal în sferturile Women’s Champions League…

Read more

2 months ago · 27 likes · 1 comment

Parcă a trecut o veșnicie de când Arsenal n-a mai jucat în Premier League…

În realitate, au trecut doar 3 săptămâni, iar până la meciul cu Bournemouth se vor face 4.

Dar ultimele două weekenduri pentru noi au fost la extreme. Very highs (cu Everton) și very lows (finala Cupei Ligii) și de aceea poate că pauza asta a venit la fix. Să ne mai liniștim puțin, să mai dăm inimii un pic de răgaz…

Doar că pauza n-a adus neapărat liniște. A fost un mix de jucători odihniți din precauție și accidentări serioase. Și o constantă, ragebait-ul la adresa fanilor lui Arsenal.

Probabil că azi, la conferința de presă, vom afla mai multe despre starea fiecăruia.

Cu atâtea incertitudini, pentru Arteta și staff-ul medical urmează niște teste serioase în care squad managementul trebuie gândit foarte bine.

Cum ar putea gândi squad managementul pentru următoarele 3 meciuri?

Sâmbătă, cu Southampton în Cupă, e genul de meci în care trebuie să rotești cât poți. Ar fi momentul să-l vedem pe Dowman în dreapta, pentru a-l menaja pe Saka. E genul de meci în care trebuie să apară Myles Lewis-Skelly (de ce nu, la mijloc). La fel și Gabriel Jesus în față, care a rămas la Londra în pauză și ar trebui să fie fresh.

Cu Sporting Lisabona marți și Bournemouth în weekend, aici în ambele ar trebui să vedem cel mai bun prim 11 disponibil. Care va fi acela? Greu de zis, dar probabil 9 din 11 sunt deja “bătuți în cuie”: Raya - Timber, Saliba, Gabriel, Hincapie/Calafiori - Zubimendi, Rice, Odegaard - Saka, Trossard/Martinelli, Gyokeres.

Nu m-ar mira să-l vedem pe Martinelli ales pentru deplasarea de la Sporting. Are istoric bun în Europa, iar explozia lui pe tranziții e genul de armă care poate face diferența în astfel de meciuri.

Elefantul din cameră

Arsenal avea probleme de fluiditate a jocului înainte de pauză.

Ajungeam des în atacuri poziționale în care fundașii centrali erau sus, în jumătatea adversă, Rice și Zubimendi erau „lăbărțați” lateral, extremele aveau doi oameni pe ele, iar fundașii laterali erau în zone din care nu puteau primi.

– De fapt, poziționarea lateralilor e, pentru mine, principala problemă care blochează jocul. O fi indicație tactică, dar Timber intră și stă des în zone în care nu poate fi jucat deloc și uneori parcă atacăm pozițional cu un om în minus.

– Ødegaard a lipsit și Eze se implică puțin în faza incipientă a atacului pozițional. În plus, Hincapie e din ce în ce mai puțin inverted, ceea ce înseamnă că pierdem superioritatea numerică în zonele centrale și devenim mai ușor de blocat.

– Zubimendi și Rice nu sunt de excepție cu spatele la poartă. Ceva ce se vede mai puțin împotriva unui low block și mai mult împotriva celor care ne presează. Nu e o critică, ambii sunt jucători excelenți, dar nu au acel skill de a primi presați și a se întoarce cu fața la joc. Cum zicea Bielsa: “the hardest player to find is the 8” — genul Modrić. Nici Zubi, nici Rice nu sunt acel profil complet.

– Am fost ezitanți. Atât Gabriel, cât și Saliba au tendința să joace safe și să evite pasa verticală care ar sparge liniile. Saliba are meciuri în care iese cu mingea la picior cu o încredere incredibilă, dar nu o face constant. Gabi nu e un constructor de elită, și nici nu poți să-i reproșezi asta. Nu asta e meseria lui.

– Gyökeres cu spatele la poartă nu ajută la fluiditate. Nu e un secret, se vedea și la Sporting.

– Și, peste toate, am avut multe greșeli personale decisive în ultimele două luni. Fusese doar una în 28 meciuri din august până în noul an și 7 în 22 de meciuri din ianuarie încoace. Astea sunt greu de “antrenat”.

🖐️ Cu toate astea, în pofida tuturor dificultăților și imperfecțiunilor, Arsenal și-a adjudecat destule meciuri în perioada asta mai puțin bună pentru că e în primul rând o echipă solidă în adevăratul sens al cuvântului.

Soluții?

Poate că pauza a fost utilă pentru analiză video, pentru că sunt câteva reglaje clare de făcut și multe soluții in-house. Multe se vor decide în funcție de cât de bine vor reuși jucătorii să rămână apți și departe de accidentări.

– Revenirea lui Ødegaard e una dintre ele. Nu doar pentru refacerea triunghiului clasic cu White și Saka, ci pentru capacitatea lui de a coborî și de a progresa mingea din zone diferite.

Eze poate fi mai decisiv în jurul careului, dar problemele din construcție din ultimele săptămâni pot fi ameliorate prin revenirea lui Martin. Mai ales în contextul în care Eze, Merino sau Nwaneri sunt indisponibili, starea lui Ødegaard poate fi decisivă pentru finalul de sezon.

– Mai multe minute pentru White, care deschide jocul mai bine, învăluie și oferă soluții pe exterior. Poate aerisi jocul.

– Mai mult Myles Lewis-Skelly și Calafiori, mai puțin Hincapie. Piero e un soldat excelent, genul de jucător pe care îl vrei în echipă, dar creativitatea noastră scade când el rămâne în bandă. Progresia și jocul între linii suferă.

Calafiori face bine asta. MLS o făcea la fel de bine. Chiar dacă sezonul lui Myles nu a fost grozav, uităm prea repede cât de mult ajuta la construcție și cum atacul nostru e mult mai fluid când avem lateral implicat în posesie și care știe să joace rolul inverted. Nu poți să-ți revii în formă decât jucând… A fost excelent în pauză la naționala de tineret și are niște calități care ne pot ajuta mult în finalul ăsta de sezon.

🖐️ Una peste alta, pare genul de sezon în care ai nevoie de toți, iar versatilitatea lotului ar putea fi exact diferența dintre “aproape” și îndeplinirea visului.

Make or break

Intrăm în „acel” moment din sezon. Nu mai e loc de “vedem”, nu mai e loc de jumătăți de măsură. E make or break.

Poate fi finalul de sezon care deschide un drum nou, un titlu care schimbă multe și dă startul unei ere. Sau poate fi punctul în care echipa se destramă și va fi un nou început pentru unele dintre numele importante.

Va fi intens și un lucru e sigur: îl vom trăi la maximum. Pentru că știm foarte bine că altfel nu se poate cu Arsenal.

Ne citim aici în fiecare săptămână, mă bucur de fiecare dată când vă citesc comentariile și, cine știe, poate la final scriem despre bucurie, nu despre “ce-ar fi putut fi”.

🔴 COYG! ⚪

Adevărul e că, de la o vreme, nu mă mai simt împăcat cu ideea că există oameni care plătesc pentru conținutul meu. Știu cât de grele sunt vremurile pentru toți, cu scumpiri, inflație, griji și, chiar dacă pun mult suflet în ceea ce fac aici, parcă nu e corect să fie un cost în spate.

De asta am decis să …

Read more

Am avut mereu o afinitate pentru David Dein. Fără Dein, poate că Arsenalul de care ne-am îndrăgostit pur și simplu nu ar fi existat. Nu l-am fi avut pe Arsène Wenger, nu am fi trăit sezonul Invincibililor și probabil am fi jucat și azi pe un Highbury depășit de timp.

Dein a fost recent la High Performance, unde a ieșit un interviu foarte bun.

În toată avalanșa de conținut și clickbait din online, e ușor ca un astfel de material să treacă neobservat, dar valoarea lui e prea mare ca să nu fie împărtășită mai multor fani Arsenal. După ce l-am urmărit cap-coadă, am pus pe hârtie câteva puncte cheie din discuția celor doi. Video-ul complet îl las la final.

1. Despărțirea brutală de Arsenal

Detaliile plecării sale din 18 aprilie 2007 sunt de-a dreptul cinematografice.

Dein a intrat în sediu la ora 17:00 și a ieșit trei minute mai târziu. Șocul cel mai mare a fost izolarea instantanee: când s-a urcat în mașină, a realizat că numărul său de telefon (pe care îl avea de ani de zile) fusese deja deconectat de club. Nu a putut să sune pe nimeni să îi spună ce s-a întâmplat. Această despărțire a venit fără niciun dialog prealabil, în ciuda faptului că el crease mare parte din valoarea comercială a clubului.

„It was a combination of jealousy and fear… Perhaps because I had ideas of bringing outside investment which perhaps the board did not like. I felt the game was moving ahead with such pace, with Man City and Chelsea, that we could not compete.”

2. „My motto is the motto of the turtle”

Dein explică faptul că în afaceri și în sport, stagnarea este moartea progresului. „Nu ajungi nicăieri dacă nu scoți capul din carapace” nu a fost doar un citat, ci strategia prin care a transformat un club „plictisitor” (celebrul Boring, Boring Arsenal) într-o forță europeană.

“My motto is the motto of the turtle: you don’t get anywhere unless you stick your neck out.”

El povestește cum board-ul de atunci a refuzat inițial propunerea lui de a-l aduce pe Wenger în 1994, preferând pe cineva „care cunoaște ligile inferioare din Anglia”. Dein a avut răbdare doi ani, și-a menținut viziunea și a insistat decisiv în 1996, riscându-și reputația pe un antrenor care a revoluționat nutriția, antrenamentele și scouting-ul în UK.

3. Unul din secretele „Invincibililor”: Limbajul non-verbal

Dein povestește că Gilberto Silva i-a mărturisit că forța acelui sezon 2003-2004 nu stătea doar în tehnică, forță fizică sau tactică. Bătălia începea încă din tunelul de la vestiare, unde jucătorii nu vorbeau. Exista o succesiune de „nod-uri” (încuviințări din cap) care plecau de la Patrick Vieira și treceau pe la Lehman, Campbell, Henry, Pires și toți titularii.

"They’d all give each other choreographed the nod to say: 'we're going to do it'. Then automatically we would look across at the opposition collectively and we could see fear in their eyes."

Era un limbaj codificat care spunea: „Suntem gata de război”. Dein subliniază că atunci când se uitau la adversari, vedeau frică în ochii acestora pentru că „Invincibilii” emanau o aură de invulnerabilitate construită prin aceste mici ritualuri de încredere.

4. Un mix de monitorizare și afecțiune paternă.

Dein nu a fost un director care stătea doar la costum. El povestește cum a campat patru zile la ușa președintelui clubului Atlético Mineiro pentru a-l semna pe Gilberto Silva, refuzând să plece până nu obținea semnătura.

Mai mult, pentru a opri „tatonările” ilegale ale celor de la Real Madrid, el mergea în vacanță exact unde erau jucătorii lui (Vieira, Henry). Apărea „întâmplător” pe plajă și le spunea: „Sunt aici doar să mă asigur că ești bine și că te întorci acasă (la Arsenal)”. 😁😁😁

"Every year at the end of the season I said: 'Where you going on holiday, Patrick [Vieira]?'... I would just spend a day or two there because I wanted them to feel part of the family, I didn't want him to leave."

Într-o eră în care Real Madrid încerca să fure „bijuteriile” clubului în fiecare vară, Dein folosea metode neconvenționale pentru a păstra loialitatea jucătorilor:

5. Bloody Emirates

Marea ruptură cu cei din board-ul lui Arsenal a fost legată de bani. Dein a realizat că după construcția stadionului de 400 de milioane de lire (care astăzi ar costa peste 1,5 miliarde), clubul era „secat” de lichidități.

“I felt the game was moving at such a pace... none of our board members had the sort of financial muscle that could take us to the next level. I was literally looking around to see who else is there that can pump the tires up.”

El a vrut să aducă investitori cu „mușchi financiari” pentru a nu lăsa echipa să decadă, dar ceilalți directori doreau să păstreze un „cartel de control” închis. Dein a fost dat afară pentru că a văzut viitorul fotbalului miliardelor înaintea colegilor săi. 🖐️ Știu. știu, lucrurile au fost chiar mai complicate de atât și voi lăsa un comentariu în care voi detalia lupta pentru putere din anii ce-au urmat.

6. Simbioza Dein-Wenger

Poate credeți că exagerez, dar o țigară chiar a schimbat destinul lui Arsenal.

Relația lor a început în 1989, cu jocuri de ghicitoare și mimă la cina de după un meci. După acea seară el și Arsene au dezvoltat o chimie extraordinară care i-a ținut în legătură în toți anii care au urmat.

Wenger începuse să lucreze pentru Arsenal chiar înainte de a fi numit oficial. Dein povestește că au semnat jucători ca Patrick Vieira și Rémi Garde sub îndrumarea lui Wenger, în timp ce acesta era încă sub contract în Japonia.

"I always say this: time spent with Arsène is time well spent... We were a team. He would identify a player, then I had to deliver. We were never ever more than 10% out on value."

Încrederea lor era atât de mare încât scriau simultan prețul corect pentru un transfer pe bucăți de hârtie și ajungeau aproape mereu la aceeași cifră.

Cei doi aveau o încredere atât de oarbă unul în celălalt, încât Wenger a vrut să demisioneze în secunda în care Dein a fost dat afară, fiind convins cu greu de David să rămână „pentru binele clubului”.

7. Premier League de azi s-a născut din cenușa tragediei

Dein spune că motorul din spatele revoluției fotbalului englez nu a fost lăcomia, ci durerea.

După ce a petrecut ore în șir cu părinții fetelor care au murit la Hillsborough (Sarah și Vicky Hicks), a ieșit din casa lor „stupefiat” și a jurat că fotbalul nu mai poate fi un loc al pericolului și al mizeriei.

A reunit The Big 5 de la acea vreme (Arsenal, Man Utd, Liverpool, Everton, Spurs) și a spart cartelul televiziunilor care plăteau sume derizorii, forțând nașterea celei mai bogate ligi din lume pentru a finanța stadioane moderne și sigure.

8. Moartea răbdării: Statisticile dureroase

Dein spune că media duratei „de viață” a unui antrenor în primele 4 ligi din Anglia este de doar 12 luni. El avertizează că fotbalul și-a pierdut capacitatea de a construi dinastii. El dă exemplul lui Wenger, care în primii ani a avut libertate totală să eșueze sau să experimenteze, lucru care astăzi ar fi imposibil din cauza presiunii imediate a rețelelor sociale și a patronilor care vor profit instant.

"Modern ownership, they want immediate results. They want to turn the tap on and get hot water... but time is precious and there's no patience anymore."

9. Cu ce se mai ocupă David Dein?

Dein conduce o organizație caritabilă care conectează închisorile și cluburile de fotbal pentru a ajuta la reabilitarea deținuților.

"Prison really should be for rehabilitation... to give them a meaning, to give them hope. The great four-letter word: HOPE."

El explică: un deținut costă statul 50.000 £ pe an. Un curs de antrenorat pentru 48 de deținuți costă doar 10.000 £. Dacă doar 5 dintre ei nu mai recidivează datorită fotbalului, statul economisește 250.000 £.

10. „Kind but firm”

Dein încheie cu o lecție contra-intuitivă pentru lumea dură a business-ului. „Lasă ceva și pentru celălalt”. El susține că o negociere în care „umilești” partenerul este o negociere proastă, pentru că distruge relația pe termen lung.

"The secret to a great negotiation? Leaving something for the next man... My golden rule for living a high performance life: Be kind."

David Dein spune că succesul lui la Arsenal s-a bazat pe faptul că agenții și cluburile știau că Dein este un om de cuvânt, „kind but firm”, lucru care i-a permis să facă transferuri imposibile.

🔴 COYG! ⚪

Scriam înainte de meci că finalele astea de Cupa Ligii, care par cumva un bonus într-un sezon, au mereu un potențial ciudat de a complica lucrurile. Dacă le câștigi, nu se schimbă mare lucru… e un trofeu mic, dar nu-ți definește sezonul. Dacă le pierzi însă, dintr-odată parcă totul se vede altfel.

Și cam acolo suntem acum.

Două ore mai târziu după fluierul de start, discursul s-a dus și mai tare din zona în care Arsenal e pe primul loc și are șanse reale la titlu, spre extrema cealaltă: nu suntem în stare de nimic, nu mai jucăm nimic de luni de zile, Arteta out, jucătorii nu sunt de nivelul ăsta.

E același sezon, aceeași echipă, dar emoția momentului schimbă întotdeauna nuanțele în care Arsenal e percepută. Golul lui Dowman cu Everton a adus euforie. Eșecul de ieri o frustrare foarte mare. Un sezon e foarte lung și are ups and downs firești.

Cu centura pusă în rollercoaster-ul ăsta emoțional, mi-a venit, natural, o întrebare aseară:

So, Gooners… what are you going to do now?

E o întrebare banală pe care probabil fiecare dintre noi și-a pus-o aseară sau și-o va pune în pauza asta internațională.

Cum alegi să trăiești următoarele 8 săptămâni?

As simple as that.

Cum alegi să trăiești următoarele 8 săptămâni ca suporter Arsenal?

Pentru că, dincolo de ce face echipa, lucru pe care nu-l controlăm, rămâne partea asta care ține strict de fiecare dintre noi. Poți să intri în spirala asta de frustrare, să vezi doar ce nu merge, să reacționezi la fiecare meci cu și mai multă tensiune sau chiar să-ți bagi picioarele. Sau poți să accepți că un sezon lung, mai ales unul în care te bați la titlu, vine inevitabil cu perioade proaste, cu jocuri slabe, cu momente în care echipa nu arată cum ai vrea.

🖐️ Nu există o cale greșită, ține de intimitatea și de felul cu care fiecare știe sau poate să proceseze toate stările la care te supune Arsenal. Nu e ușor. Nu a fost ușor niciodată să fii fan Arsenal.

La fel cum nu există sezon „curat”, fără momente critice ale sezonului. Există doar felul în care treci prin momentele astea grele.

Spuneam și înainte de meci că finala nu trebuie minimalizată. Dar insistam că nici nu trebuie transformată într-o povară emoțională, în punctul din care reinterpretăm tot ce s-a întâmplat până acum, ca și cum ultimele săptămâni n-ar mai conta.

Mă uitam după fluierul de final la Wilo, Timber, Rice, Raya și ceilalți și, sincer, am avut un sentiment destul de clar: echipa asta nu merită să-i întoarcem spatele acum.

Nu după parcursul pe care l-au avut și mai ales nu în momentul ăsta al sezonului. Mi-ar da peste cap tot ce cred că înseamnă să fii suporter al unei echipe dacă tocmai acum aș „abandona” echipa pe drum.

Nu spun că trebuie ignorat ce nu merge sau că nu avem voie să fim dezamăgiți. Sunt destule. E normal, mai ales după o finală pierdută. Dar e o diferență între a fi dezamăgit și a te rupe de echipă fix când e încă în luptă pentru ceva atât de mare. Chiar mai mare.

Pentru că, până la urmă, că vrei să accepți sau nu, momentele astea grele definesc mai mult relația cu echipa decât cele în care totul merge perfect.

Iar realitatea e că Arsenal e încă acolo sus și încă are o șansă reală la primul titlu după 22 de ani.

Iar genul ăsta de oportunitate vine rar. Foarte rar.

Și poate că, la final, nu o să ținem minte doar dacă s-a câștigat sau nu titlul, ci și cum am ales să trăim perioada asta.

În tensiune permanentă, aruncând cu noroi după fiecare pas greșit, sau cu un minim de răbdare și echilibru, acceptând că drumul nu avea niciodată să fie perfect.

E alegerea fiecăruia.

Așadar, tu cum alegi să trăiești următoarele 8 săptămâni?

🔴 COYG! ⚪

Aparent inofensive, meciurile din Cupa Ligii și mai ales finalele mi s-au părut mereu tricky. Dacă bați, nu e mare scofală, e „doar Carabao Cup”. Dar dacă pierzi, brusc se schimbă narativa și începe miștoul: nici pe asta n-ai fost în stare s-o câștigi!

Pentru o perioadă, m-am temut de meciul ăsta mai mult pentru încărcătura emoțională care vine la pachet și pentru efectele mentale în cazul în care lucrurile nu o să iasă bine

Pentru mine, personal, ultimele trei finale de Cupa Ligii pe care le-am jucat m-au afectat serios ca suporter. Am suferit zile întregi după fiecare și încă îmi amintesc unde le-am văzut și cum mă uitam în gol după fiecare dezamăgire.

Adevărul e că nicio echipă sau niciun antrenor al lui Arsenal nu a făcut vreodată competiția asta a „noastră”. Chiar și George Graham, singurul manager care a câștigat trofeul, a trecut prin umilința unei înfrângeri surprinzătoare în fața lui Luton Town în finala din 1988.

Finala din 2007: Chelsea 2-1 Arsenal

Urmărisem tot parcursul lui Arsenal până în finală. Era primul sezon pe Emirates. Arsenal se îndepărta de stilul Va-va-voom din ultimii ani de pe Highbury și începea tranziția către o echipă tânără, neexperimentată, dar spectaculoasă. 2006-2007 a fost un sezon în care mulți dintre noi ne-am îndrăgostit și mai tare de echipa asta. Era și greu să n-o faci…

În Cupa Ligii, Wenger a aruncat în luptă o generație de puști, din care mulți aveau să conteze mai târziu pentru club. Am avut niște victorii memorabile, acel 3-6 pe Anfield, cu hat-trick-ul lui Julio Baptista, sau dubla cu Tottenham din semifinale. Toate cu mulți copii și rezerve.

Eram fascinat de filosofia lui Wenger și, cum se întâmpla de multe ori în cei aproape 20 de ani ai lui la Arsenal, trata Cupa Ligii ca pe un teren de test pentru tineri, o competiție în care să le dea minute și să menajeze titularii.

Și totuși, echipa aia „secundă” din 2007 a fost suficient de bună încât să treacă de Liverpool, de Spurs în dublă manșă și să ajungă la Cardiff, unde se jucau finalele în perioada în care Wembley era în reconstrucție.

Line-up-ul din finală: Almunia, Hoyte, Touré, Senderos, Armand Traoré; Walcott, Fàbregas, Denilson, Diaby; Baptista, Aliadière.

Walcott (la 16 ani) a deschis scorul, primul lui gol pentru Arsenal , dar experiența și forța lui Chelsea și-au spus cuvântul. Nemesis-ul nostru de atunci, Didier Drogba, a întors meciul cu o dublă.

😔 A durut. Am suferit, pentru că n-aveai cum să nu te atașezi de copiii ăia din teren, care au dus echipa până în finală cu un parcurs superb. N-aveai cum să nu apreciezi curajul și corectitudinea lui Wenger, faptul că a mers până la capăt cu ei, că le-a dat încredere și în finală, nu i-a abandonat fix atunci.

Iar tocmai de asta a durut și mai tare. Pentru că iubirea pentru echipa asta tânără s-a lovit brutal de realitatea unui Chelsea mai solid, mai cinic, condus de Mourinho.

Finala din 2011: Birmingham 2-1 Arsenal

A durut. Rău.

Arsenal era încă fără trofeu în era Emirates. Simțeam din plin perioada de austeritate de după mutare, cu lupte interne pentru controlul clubului și cu un Wenger care părea tot mai depășit tactic.

Birmingham, cu uriașul Zigic în față și McLeish pe bancă, părea adversarul perfect. Genul de meci în care spui: dacă nici acum, atunci când?

Și totuși…

Momentul ăla dintre Szczęsny și Koscielny… gafa aia din final… efectiv mi-a rupt ceva în mine. Țin minte că m-am gândit sincer: suntem blestemați! Dacă nici pe asta n-o câștigăm, nu mai luăm nimic vreodată.

Mi-a luat zile bune să-mi revin.

Finala din 2018: Arsenal - Man City 0-3

Dacă mă uit acum la linia de pe fund, cu Mustafi și Chambers, mă mir de unde aveam atâtea speranțe…

City era pe primul loc în campionat, avea 16 puncte peste noi. Diferența era uriașă. Dar era ultimul sezon al lui Wenger și, cumva, o finală e o finală. Am sperat că Le Professeur va încheia cu un trofeu, deși Arsenal părea tot mai depășit tactic și fizic.

N-a fost cazul. A fost o înfrângere clară, într-un meci în care n-am contat. Fiecare greșeală a fost pedepsită.

A durut. Nu scorul, ci o nouă conștientizare a diferenței reale dintre noi și City. Mult timp după, am avut senzația că e un decalaj pe care nu-l vom mai recupera vreodată.

Dar suferința nu poate continua la nesfârșit. E timpul să ne schimbăm relația cu finalele de Cupa Ligii? Poate că da.

Poți să intri ușor în tot felul de mind games și să legi rezultatul de duminică de efectele care se vor vedea în restul sezonului.

Dar dacă facem un pas în spate, e totuși doar o finală pentru primul trofeu pus în joc și cel mai neimportant dintre ele. Miza cea mare rămâne în campionat.

Nu înseamnă că trebuie s-o minimalizăm. Dar cred că ne-ar ajuta mai mult, ca întreagă suflare a lui Arsenal, să tratăm meciul ca pe un meci care trebuie câștigat, nu ca pe o povară emoțională.

E un meci pe care putem să-l câștigăm mai ales dacă ne facem jocul și suntem prezenți în moment, nu cu gândul la ce va urma dacă…

🔴 COYG! ⚪

🖐️PS: Apreciez mai mult decât credeți mesajele și feedbackul din ultima perioadă, fie el online sau la stadion, weekendul trecut cu Everton. Chiar contează.

„Cea mai însorită zi din Londra din 2026 și primul apus la ora 6 seara din octombrie încoace.” Am auzit asta la un radio prin aeroport și mi-a rămas în cap. Nu știu de ce, dar m-am gândit imediat că poate e un semn bun. Că poate urma una dintre acele zile rare în care toate lucrurile se aliniază.

Și chiar aveam nevoie de una.

Trecuseră cam 8 ani de la precedenta vizită pe Emirates. Wenger era atunci la ultimul meci european, semifinala cu Atletico din Europa League. S-au schimbat atât de multe de atunci… la Arsenal, în lume și în viața fiecăruia.

Tot drumul în avion m-am gândit la asta. Cred că eram singurul „psihopat” din avion care a stat tot zborul doar cu gândurile lui, cu telefonul băgat liniștit în buzunarul scaunului din față. Nu filme, nu muzică, nu Candy Crush. 🤪

Câteva ore mai târziu coboram la Finsbury Park, pe la 11 dimineața, cu câteva ore bune în față. Exact ce aveam nevoie: timp să mă reconectez încet cu străzile din jurul Emirates.

Mi-am amintit ce îmi povestea Northbanksy despre cât de diversă cultural e zona. Oameni din categorii sociale diferite, cu origini diferite, mulți algerieni, est-africani, turci sau kurzi, pentru care Arsenal e singurul lucru care îi aduce împreună. Și am simțit-o imediat pe pielea mea.

Mi-am pus fularul la gât, mai mult de frig decât de show-off, și, la nici un minut, mă întreabă random un tip de la un magazin de pe stradă dacă cred că Arsenal va câștiga diseară.

Îi zic: I hope so, one nil from a corner.
Râde și zice: Hope it will be an own goal too. 🤣

Mi-a plăcut momentul. Am depășit demult, ca fanbase, zona de iritare, nu ne mai triggeruim, ba chiar facem banter pe tema asta cu golurile din faze fixe sau autogoluri.

Și n-a fost doar vânzătorul de lângă Finsbury Park. Au fost multe alte interacțiuni similare în acele ore. Într-o lume în care suntem tot mai divizați, Arsenal poate să unească.

Fie că au fost băieții de la Tollington veniți din Chicago, un puști coreean de care am dat în grădina vechiului Highbury, algerienii de la magazinele de pe Seven Sisters Road sau alți oameni întâlniți pe drum, fularul red and white a fost mereu un conversation starter. Un motiv de curiozitate în ambele direcții.„Aaa, și tu?”

Cu un rânjet pe față, mi-am continuat pelerinajul și n-aveam cum să nu mă opresc să beau o halbă de Guinness la bar la Tollington.

Sau să trec prin tunelul de pe Hornsey Road, care devine mai bogat în picturi murale pe zi ce trece și creează o conexiune foarte faină între oamenii din N5 și Arsenal.

O plimbare în jurul Emirates, prin grădina vechiului Highbury, pe Conewood Street, unde încercam să mi-l imaginez pe micuțul Ken Friar scoțând o minge de sub un Aston Martin.

Pe la 2 și ceva m-am întors să mă cazez. Am făcut trei pași în spate și mi-am zis că orice superstiție știu eu trebuie respectată, să nu aducă bad vibes faptul că stăteam pe Seven Sisters Road.

Pentru că mai aveam un „blestem” care mă urmărea de ani buni și cu care mă luptam cu demonii din interior: nu văzusem niciodată Arsenal câștigând pe Emirates.

Și inevitabil mi-a trecut prin cap întrebarea: „dacă se păstrează regula?!”

Ulterior ne-am întâlnit cu toții la The Armoury și am intrat în timeline-ul strict fixat pentru a beneficia de privilegiul oferit de club: să-i întâmpinăm pe Arteta și pe jucători la intrarea la vestiare și să facem o poză cu unul dintre ei.

Cine să fie? Acum trei ani a fost Holding.

Dar acum? MLS? Cine e „noul Holding”? Mai avem în lot vreun „Holding”? :))

„Să nu fie Kepa!”

„Nu cobi, Alex!”

Am râs, a fost fain, am fost emoționați. Doar nu în fiecare zi trec Arteta, Big Gabi și restul băieților pe lângă tine.

M-am bucurat că am intrat apoi devreme pe stadion. Ajung rar la meciuri, dar când ajung îmi place să fiu acolo de la începutul încălzirii, să-i văd pe portari ieșind primii, apoi pe jucători. Mă uit atent cum șutează la încălzire, de parcă ar fi un prevestitor a ceea ce va urma.

Doar că planul ăsta foarte serios de observator tactico-spiritual s-a lovit de o problemă simplă.

Pofta de o bere.

Așa că mi-am băgat picioarele în ambiția de vedea încălzirea cap-coadă. Fuck it.

17:29: Arbitrul se pregătește să fluiere startul. Tot stadionul începe să cânte The Angel și eu, om matur în toată firea, nu pot să-mi stăpânesc emoțiile.

Simți că imnul ăsta va rămâne aici pentru tot restul istoriei clubului.

Ce au urmat, emoțiile, frustrarea, descătușarea, le-am trăit apoi cu toții și n-are rost să intru în detalii pentru că ține de intimitatea cu care fiecare poate să gestioneze toate stările la care te supune Arsenal. Nu e ușor.

Nu putea să fie altfel. Nu puteam să avem 2-0 la pauză și să stăm liniștiți la bere. A trebuit iar să avem inima în gât. Ăsta-i Arsenal.

Am bombănit și mi-am reproșat în cap toată a doua repriză că eu sunt cu ghinionul, că îmi continuă seria de meciuri la care vin pe Emirates și în care Arsenal nu câștigă.

Dar, din fericire, n-a fost așa.

Pentru că inspirația lui Max Dowman a schimbat, într-un moment, o seară tristă într-una electrizantă, care s-a încheiat cu o bucurie pe care n-o s-o uit prea repede la The Horatia. (video via the cool @dresssidestory)

“Maybe in years people will say: I was there in that stadium on that day when that kid, Max… scored that goal in that context.”, zicea Arteta după meci.

Cine știe. Poate asta o să spunem și noi peste ani…

Am câștigat cu Everton și mi s-a reconfirmat încă o dată, dacă mai era nevoie, ce-mi spunea Tony, un amic, prin 2011, la prima mea vizită pe Emirates: “The 90 minutes on the pitch are the least important part of a matchday.”

🤷‍♂️ E un paradox greu de înțeles până nu ajungi la un meci în Anglia…

Mi-a părut puțin rău când am aflat târziu că fetele lui Arsenal joacă duminică. Mulți aveam deja turul de stadion luat, planuri pentru încă o bere și în plus, mai mult timp petrecut cu prietenii din ARSC nu e niciodată o idee rea.

În fond, despre asta a fost totul.

Despre fotbalul care unește, leagă oameni și te face să-l simți altfel atunci când îl trăiești împreună, ca grup.

✋ PS: Sunt recunoscător că există Arsenal Romania Supporters Club, recunoscător celor care au pus bazele ARSC și recunoscător că am avut șansa să ajung la meciul ăsta, mai ales pe finalul acestui sezon nebun pentru noi.

✋ PS2: Văd des în timpul anului întrebări pe grup: “Ajung în Londra în weekend, mă ajutați cu un bilet?” Dacă devii membru ARSC, vei avea cea mai simplă și accesibilă cale de a putea solicita un bilet la meciurile de acasă ale lui Arsenal. Just sayin’.

🔴 COYG! ⚪

Încă de când s-a tras la sorți duelul, m-am bucurat vreo 30 de minute. Apoi, ca un suporter paranoico-overthinker în stil Hornby, au început să apară și grijile. Dacă îi subestimăm? Dacă intrăm prea relaxați și ne execută pe contre? Dacă, dacă, dacă, dacă… 🙂

Totuși, când se mai limpezesc emoțiile, îmi dau seama că Leverkusen este nu doar un adversar accesibil pentru faza asta a competiției, ci și unul al cărui stil ar trebui să ne convină. O echipă care nu parchează autobuzul, care nu refuză jocul și care uneori arată o anumită naivitate de care putem profita.

Mi-au plăcut relatările primilor fani englezi ajunși la Leverkusen, care glumeau:

„Nimeni nu își rezervă o vacanță la Leverkusen. În afară de cazul în care merge la un meci de fotbal .”

În inima regiunii industriale a Germaniei, Leverkusen este casa gigantului chimic Bayer și a echipei pe care compania o deține. Nici măcar nu are propriul aeroport, iar principala atracție, dacă nu lucrezi în industria farmaceutică, este chiar echipa de fotbal.

Râsu’-plânsu’, dar destui spun că Arsenal are în istoria recentă câteva lucruri în comun cu Bayer Leverkusen: și noi luptăm cu demoni similari. „Aspirinele” au terminat de mai multe ori pe locul doi în spatele lui Bayern München, motiv pentru care unii le-au spus chiar „Neverkusen”.

Leverkusen - Arsenal, azi 19:45

🧐Partida va fi transmisă în România pe Digi Sport 1, Prima Sport 1, Digi Online

⚽ La centru va fi Halil Umut Meler din Turcia. A mai arbitrat-o pe Arsenal la un 4-1 cu Molde FK în 2020. Dă multe cartonașe pe meci, dar probabil e ceva la ordinea zilei în campionatul din Turcia.

Absenți:

⚫ Leverkusen: Arthur, Bade, Ben Seghir, Flekken, Lucas, Tella, Traore (accidentați).

🔴Arsenal: Merino, Odegaard (accidentați), White (incert).

Cum ar putea arăta Arsenal?

Cu ocazia promovării noii aplicațiiThe Arsenal, am putut vedea aproape integral antrenamentul băieților dinaintea meciului cu Leverkusen.

Cel mai important, i-am văzut antrenându-se pe Saliba, Calafiori și Trossard, iar în avionul spre Köln s-a urcat și Ben White.

Pentru moment, Hincapie pare să-i fi luat fața lui Calafiori, ceea ce înseamnă că apărarea, împreună cu dublul pivot de la mijlocul terenului, sunt practic poziții bătute în cuie. Saka va reveni în dreapta, așa că singurele semne de întrebare pentru primul unsprezece sunt:

• Martinelli / Trossard pentru aripa stângă

• Eze / Havertz pentru „număr 10”

• Gyokeres / Havertz pentru rolul de vârf.
  

🖐️Mult timp Merino mi s-a părut un jucător de care ne-am putea lipsi fără mari probleme. Dar în acest retur de sezon îmi dau seama cât de mult ne-ar fi ajutat experiența, încrederea și sângele rece cu care spaniolul intra de pe bancă. Urmează meciuri grele în care mi-aș fi dorit să-l avem disponibil.

Cum va curge jocul?

Leverkusen este un club care a trecut prin mai multe faze în ultimii ani. Aproape că am uitat că au început sezonul cu Erik ten Hag pe bancă.

Deși au pierdut mult din X-factor după plecările lui Xabi și Xhaka, și deși au nu mai puțin de 14 jucători noi față de sezonul precedent, și-au păstrat destul de mult identitatea de joc.

🔺 Așezarea de bază este 3-4-2-1, care în faza de atac se transformă rapid într-un 3-2-5.

🔺 Aleix Garcia (trecut pe la Manchester City și… Dinamo) este playmaker-ul care inițiază atacurile și caută constant pase către cei doi jucători din spatele vârfului.

🔺 Robert Andrich, titular în ultimii ani ca mijlocaș defensiv la naționala Germaniei, a fost reprofilat sezonul acesta în centrul apărării. Este puternic, dar nu foarte rapid și poate fi o zonă în care Arsenal să profite.

🔺 Jucătorii de bandă urcă foarte mult și centrează devreme în spatele apărării adverse. Grimaldo, în stânga, este probabil cel mai valoros jucător al echipei și un executant excelent de lovituri libere. Ideal ar fi să nu-i dăm prea multe ocazii să-l testeze pe Raya…

🔺 Între Schick și Kofane se va alege numărul 9. Ambii sunt atacanți compleți: buni cu spatele la poartă, dar și suficient de rapizi pentru lansări în adâncime.

Toate acestea ar trebui să ducă la o dinamică de joc în care Leverkusen se va expune destul de des. Meciul are premisele unui duel deschis, în care adversarul nostru nu va sta cu autobuzul în poartă.

Probabil vom vedea un meci în care Arsenal va avea inițiativa, dar Leverkusen va ține linia de fund sus, va încerca să preseze și să profite de momentele de tranziție pentru contraatacuri periculoase.

Ca în orice deplasare europeană într-o fază eliminatorie, cheia va fi ca jucătorii noștri să nu fie copleșiți de atmosferă și de terenul nou. Important e să nu apară greșeli prostești care să declanșeze apoi alte erori în cascadă.

Arsenal are suficientă calitate pentru a se întoarce la Londra cu un rezultat bun. Dar meciurile europene sunt întotdeauna tricky, iar într-o seară bună, pe teren propriu, orice adversar poate produce o surpriză.

🔴 COYG! ⚪

După fiecare etapă în care Arsenal câștigă, pare că se deschide un ghișeu imaginar la care se depun reclamații. Nu contează că echipa a luat punctele, nu contează că meciul a fost controlat sau nu, nu contează cum a jucat adversarul. Undeva, cineva simte nevoia să explice constant de ce, de fapt, Arsenal nu merită cu adevărat ceea ce obține.

Așa că, pentru liniștea tuturor, am decis să organizăm lucrurile civilizat.

Ghișeul 14 pentru reclamații s-a deschis.

Poftiți, înaintați! Hai, nu mai țineți rândul, ghișeul 14 funcționează.

Ooo, domnul Hurzeler, bine ați venit. Aveți dosarul pregătit? Ce digitalizare… Dosar cu șină aveți?

Copie și original după plângerea pentru trageri de timp? Aveți.

Două copii după plângerea pentru joc urât? Aveți.

Plângere pentru goluri din faze fixe? Aveți.

Glume proaste și comentarii inutile la adresa lui Hincapié? Aveți și din alea.

Puțin bun-simț și picioarele pe pământ aveți? Nu?

Atunci mergeți, vă rog, la ghișeul 1. Este coada aceea lungă, cu hateri.

“There seems to be a weird culture amongst fans and even managers of blaming Arsenal for their current position and state of the league. Teams play Arsenal twice, Arsenal being the best team in the current climate doesn’t stop you doing better in the 36 other games.” (@LewisLFC)

N-am găsit un rezumat mai bun decât cel din tweet-ul acestui fan al lui Liverpool. Există în ultima vreme o cultură destul de bizară printre fanii rivali, dar chiar și printre unii antrenori din Premier League: tendința de a explica propriile probleme prin existența lui Arsenal.

Cum a scris și Lewis, echipele joacă cu Arsenal de două ori pe sezon. Faptul că Arsenal este, în acest moment, prima în campionat nu îi împiedică pe ceilalți să performeze în celelalte 36 de meciuri pe care le au la dispoziție. Din august și până în prezent, discuția pare să se învârtă constant în jurul ideii că Arsenal nu ar trebui să fie acolo sus.

Visul mare și presiunea lui

🖐️ Să ne înțelegem: și mie mi-ar plăcea să defilăm în campionat, să avem deja un avans de 10 sau 12 puncte, să dominăm adversarii autoritar în fiecare etapă, să atacăm în valuri, fundașii laterali să învăluie permanent, iar pe Emirates să curgă combinații rapide, un-doiuri, verticalizări și, dacă se poate, să zboare și câțiva delfini deasupra stadionului. Nici mie nu-mi place ce văr în unele secvențe de joc când ne pierdem capul și. implicit. identitatea.

Dar știu că realitatea fotbalului mare este mult mai complicată decât atât.

Thierry Henry spunea foarte simplu și direct într-o emisiune la Sky că Arsenal și Arteta au o singură misiune: să aducă titlul după mai bine de două decenii. O misiune care vine cu o presiune uriașă și care, în multe rânduri, nu mai lasă loc pentru discuții estetice sau pentru romantismul fotbalului frumos.

În astfel de momente, nu mai contează atât de mult cum câștigi fiecare meci. Contează să duci misiunea până la capăt.

Și de ce ne purtăm ca și cum ar fi ceva atât de ușor de realizat? Tocmai căpitanul campioanei en-titre, Virgil van Dijk, spunea zilele trecute că acesta este cel mai dificil sezon de Premier League din toate cele în care a jucat.

Și totuși, deși Arsenal este în fruntea clasamentului și trece printr-o serie extrem de dificilă de meciuri, există o parte a discursului public care tratează această poziție ca fiind, cumva, nemeritată.

Reclamațiile

1. „Nu aș încerca niciodată să câștig în felul ăsta”

Fabian Hurzeler spunea după meciul de miercuri seară:

„Nu voi fi niciodată genul de antrenor care încearcă să câștige în felul acesta.”

Știu. Arsenal nu a produs un free-flowing attacking game, genul acela de meci în care totul curge natural și adversarul este sufocat de combinații.

Toți ne-am dori să vedem Arsenal jucând precum în victoria cu Tottenham, etapă de etapă.

Dar trebuie să ținem cont și de context: trei meciuri grele în zece zile (Spurs în deplasare, Chelsea acasă, Brighton în deplasare). Într-un astfel de program, estetica nu este întotdeauna prima prioritate.

👀 Din poziția lui Brighton, e foarte ușor să vorbești despre frumusețea jocului.

Când Arsenal se lupta ani de zile pentru locul patru și producea momente de fotbal magnific, mulți dintre noi găseam o anumită consolare în ideea că „măcar jucăm frumos”. Dar experiența acelor ani ne-a arătat și reversul medaliei: jucam uneori superb, eram aplaudați de toți neutrii, însă la finalul sezonului nu câștigam nimic…

Când ai obiective mari și ai trecut prin suficiente dezamăgiri, accepți și astfel de meciuri, dacă rezultatul dorit vine. Nimeni nu ar fi acceptat dacă Arsenal pierdea pe Amex jucând frumos și Arteta avea discursul lui Hurzeler după meci.

Dosar respins.

2. „A fost o singură echipă care a încercat să joace fotbal”

Este adevărat că, per total, prestația lui Arsenal a fost modestă. Ai noștri au început tare, și-au creat două ocazii de gol, au marcat din una din ele, apoi au dozat efortul.

Dar totuși Brighton a avut ultimul șut pe poartă în minutul 68. Introducerea lui Havertz a echilibrat jocul în ultima parte.

Din acel moment și până la finalul meciului, Brighton a mai avut doar patru atingeri de minge în careul lui Arsenal.

Arsenal, în același interval, a avut de două ori mai mult.

Așa că da, dacă privim meciul în ansamblu nu putem vorbi despre o prestație bună a lui Arsenal, dar cu siguranță e exagerat să spui că doar Brighton a încercat să joace fotbal.

Dosar respins, domnule.

3. Mitul fazelor fixe

Ne apropiem de finalul sezonului și încă vedem aceeași placă reluată obsesiv cu ideea că Arsenal marchează doar din faze fixe.

Da, în meciul cu Chelsea ambele goluri au venit astfel. Dar trecuse mai bine de o lună de la ultimul gol marcat din corner, iar între timp chiar glumeam între noi că Arsenal a uitat să mai profite de aceste situații. Ba chiar, cu doar o săptămână înainte, Arsenal marcase patru goluri pe terenul lui Tottenham, toate din acțiune.

În aceeași perioadă, Man United (fair play to them) devenise echipele cu cele mai multe goluri din faze fixe în Premier League. Dar doar Arsenal e problema.

Dosar respins.

4. “I ask one question - do you ever see in a Premier League game the goalkeeper going down three times?”

Un alt reproș a fost legat de tragerile de timp.

Conform datelor Opta, Arsenal a întârziat în medie 31.4 secunde reluarea jocului în meciul cu Brighton.

Pare mult, dar fără un context și o comparație cu alte date e greu să înțelegi unde te afli. Tot Opta spune că într-un clasament al tuturor întârzierilor din acest sezon, această medie ar plasa meciul de aseară abia pe locul 196.

În plus, îmi amintesc cel puțin trei situații în care jucătorii lui Arsenal nu au putut executa rapid lovituri libere din propria jumătate deoarece jucătorii lui Brighton blocau reluarea. Sau momentul în care Hurzeler a venit personal la Hincapié să-i spună ceva la ureche. Ce vină aveau atunci jucătorii lui Arsenal? Știu că asta nu s-a întâmplat la fiecare fază, dar de ce încearcă oamenii să ducă totul în extremă?!

Dacă tot vorbim despre ritmul jocului, merită menționat și că Arsenal se află pe locul 6 în Premier League în clasamentul procentajului de minute în care mingea este efectiv în joc. Cifra asta ține de foarte mulți factori, dar ca idee, Brighton, în schimb, este a patra echipă de la coadă.

Dosar respins, Mr. Hurzeler.

Mai mult, conform The Athletic, într-un top al portarilor care repun cel mai repede mingea în joc după ce o prind în brațe, Raya e al treilea. La polul opus, penultimul e tocmai portarul lui Brighton. 😁

5. Hurzeler: „Arsenal își face propriile reguli. Ar trebui să existe o limită, stabilită de Premier League și de arbitri. În momentul ăsta pot face ce vor.”

Brighton joacă cu Arsenal de două ori pe sezon. Are alte 36 de meciuri în care să practice fotbalul lor fabulos și să câștige, dacă doar Arsenal e problema.

Au trecut doar câteva zile de la meciul cu Chelsea, când Arsenal a avut mari probleme la cornere. A primit un gol și a tremurat serios la altele. Atunci nu mai făcea Arsenal propriile reguli? Atunci nu mai făceau ce voiau ei?

Dosar respins.

Tot nu este bine?

Știm atât de bine cum în era Emirates au existat sezoane în care Arsenal juca poate cel mai frumos fotbal din Europa. Perioada în care mulți ne-am îndrăgostit de Arsenal.

Wengerball era ca o formă de artă: pase rapide, mișcare continuă, rafinament tehnic. Fabregas, Rosicky, Hleb, Wilshere sau Arshavin făceau parte dintr-un Arsenal romantic care fascina neutralii.

Dar acele sezoane se terminau, de cele mai multe ori, cu locul patru.

Arsenalul de astăzi este însă o echipă completă: fizică, disciplinată, inteligentă, organizată și uneori… brutal de eficientă.

Și totuși, exact în momentul în care echipa a devenit suficient de matură încât să controleze meciuri, să câștige pragmatic și să domine fizic adversarii, apare paradoxul: ni se spune că tot nu este bine.

Serios?

După două decenii în care Arsenal era apreciată pentru frumusețea jocului, dar rar luată cu adevărat în serios în lupta pentru titlu, acum ni se spune că echipa ar trebui să aleagă din nou romantismul.

Poate că, de data aceasta, Arsenal preferă și altceva.

Poate că, de data aceasta, după 22 de ani, Arsenal preferă titlul.

De când Eze a fost transferat în vară și folosit pe rolul lui Ødegaard, am citit constant păreri ori foarte bune, ori foarte rele despre fiecare dintre ei și, la multe meciuri, concluzia era că „cel mai bun dintre cei doi” era mereu cel care nu juca.

Când joacă unul și e șters, ne gândim imediat cât de bun ar fi fost celălalt. Și invers.

Dar fotbalul nu trebuie să fie o goană a schimbărilor permanente. E un joc al relațiilor, al automatismelelor, al chimiei. Iar chimia nu se construiește peste noapte.

👀 Din ce am văzut până acum, deși amândoi sunt, în sens larg, mijlocași ofensivi de creație, profilurile lor sunt destul de diferite.

Se simt cel mai bine în zone diferite - în halfspace-uri opuse - și au calități care ajută în tipuri diferite de meciuri.

Și atunci apare întrebarea: de ce să transformăm totul într-o luptă directă între ei, când e limpede că ne pot ajuta amândoi? Poate chiar concomitent.

De ce totul trebuie să fie la extreme și dacă-l apreciem mai mult pe unul din ei, e musai să-l punem la pământ pe celălalt?

Când trebuie să ținem de minge

Finalul meciului cu Wolves a fost un exemplu bun. Arsenal avea 2-1 pe tabelă, dar echipa era de nerecunoscut: identitate pierdută, mingi degajate, posesie cedată, zero control al tempoului. Ødegaard nu era apt și a lipsit, iar Eze – intrat în minutul 60 – a părut pierdut între linii. N-a reușit să ne ajute să ținem de minge, să calmăm jocul, să „omorâm” ritmul adversarului.

Am intrat în hora lui Wolves și am pierdut avantajul.

Poate că Ødegaard, cu obiceiul lui (da, uneori dus la extrem) de a coborî lângă Zubimendi și Rice, de a cere mingea jos și de a conduce construcția, ne-ar fi ajutat să gestionăm altfel finalul. Era genul de meci în care controlul lui ar fi fost aur.

Împotriva unui low block

Dubla cu Spurs poate fi relevantă din alt unghi.

Cred că e unanim acceptat că Ødegaard e, în general, mai reținut la risc. Preferă să țină de minge, să construiască, să aștepte spațiul ideal. Eze, în schimb, riscă mai mult la pasa verticală, forțează mai des duelul, rămâne mai sus și caută execuția rapidă.

Sigur, există excepții. Ødegaard a avut în trecut și meciuri excelente contra unor apărări aglomerate, iar Eze a avut și partide în care n-a găsit soluții. Dar per ansamblu, acesta e feeling-ul după șase luni cu cei creativi în lot: sunt diferiți, dar nu neapărat interschimbabili.

Dar dacă mijlocul ideal îi include pe amândoi?

Pentru mine, cei doi pot coexista.

Ødegaard poate funcționa foarte bine ca un inter / „nr. 8” care coboară constant să lege jocul. Are plăcerea asta de a participa la construcție, de a atinge mult mingea, de a opera într-o zonă mai joasă. Se descurcă bine sub presiune cu mingea la picior.

Eze, după șase luni în care l-am analizat la sânge, e clar un jucător de mare calitate, dar încă în căutarea locului ideal la noi. Folosește mai puțin piciorul stâng, ceea ce îl limitează când joacă inter dreapta și trebuie să intre în centru, cum o face Ødegaard. Dar asta nu înseamnă că nu poate juca inter stânga.

De acolo ar putea intra mult mai natural în centru, ar putea finaliza mai ușor și ar putea deschide culoare pentru Martinelli / Trossard sau Gyökeres. Poate că acolo e cheia.

Mi se pare păcat că formula cu amândoi (Ødegaard și Eze - interi) a fost încercată atât de puțin – practic doar în tur, cu West Ham, și nici atunci pentru mult timp. Și poate că nu e o coincidență că acea repriză e cea în care Arsenal a șutat de cele mai multe ori spre poarta adversă într-o repriză din acest sezon de Premier League. Astfel de experimente au nevoie de continuitate, nu de 30 de minute.

Știu, niciunul n-a impresionat constant pe întreg parcursul sezonului. E normal ca noi, fanii, să avem un favorit în acest „duel” pentru titularizare, dar asta nu înseamnă că trebuie să tranșăm totul în termeni de „Team Ødegaard” vs „Team Eze” și că unul e bun, iar celălalt e praf.

De ce creăm o „luptă” între Ødegaard și Eze, când putem să ne folosim de amândoi?

E un privilegiu să ai astfel de opțiuni. Ar trebui să fie un motiv de entuziasm, nu un pretext pentru a arunca cu pietre în cel care nu e favoritul nostru.

🔴 COYG! ⚪

După egalul cu Wolves, meciul cu Spurs părea unul de make or break pentru sezonul lui Arsenal. Ai noștri aveau nevoie de un răspuns clar, prin care să arate că nu se scufundă în lupta asta la titlu.

Chiar a fost un derby?! Dincolo de marketingul NLD-ului, la fel ca în tur, am avut un meci one-sided, departe de ceea ce obișnuia să însemne un North London Derby cu care eram obișnuiți. Arsenal a dat peste o echipă pregătită să se apere ultra-defensiv, cu fani care aplaudau frenetic fiecare tackling al celor în lilywhite – genul de atmosferă pe care o vezi mai degrabă la echipele mici.

Arsenal avea o misiune clară, care trecea dincolo de bariera emoțională a unui North-London derby: lupta pentru titlu și un meci de câștigat împotriva unei echipe decimate de accidentări, cu un antrenor nou la cârmă și cu un prim 11 greu de citit înainte de fluierul de start.

Mă așteptam ca partida să semene cu meciul din tur și tocmai de asta m-am bucurat să-l văd pe Saka titular în dreapta, mult mai potrivit decât Madueke împotriva unui low block. Iar de la Eze speram să vină magia.

🖐️ Și la fel ca în tur, euforia de la final de meci contrastează puternic cu emoțiile din prima parte, perioadă în care meciul nu a părut așa de simplu.

Cheia era simplă: să nu ne pierdem capul, să nu greșim prostește la construcție și să tocăm. Și iar să tocăm…

Până la urmă, insistența, automatismele de joc și calitatea individuală superioară au vorbit. Deși Tottenham a egalat rapid, golul de 2-1 a venit la timp, înainte să apară panica. Din acel moment, meciul s-a așezat natural în favoarea noastră.

După 2-1, Spurs a renunțat în sfârșit la autobază, a lăsat spații și s-a intrat într-o dinamică de joc care ne-a convenit. Din fericire, am știut să speculăm și n-am mai repetat greșelile cu Wolves.

Câteva lucruri care mi-au plăcut, dincolo de rezultat si prestația solidă

💡Schimbarea Timber - Mosquera. Cu Wolves, Timber părea vizibil stors de energie. Oboseala l-a făcut să degajeze mingi inutil și să greșească pase simple. Cu Spurs, Arteta a evitat repetarea scenariului și l-a schimbat devreme. Fără White pe bancă, Mosquera era singura soluție pe acel post, iar spaniolul a intrat sigur și s-a integrat perfect în ritmul jocului.

🫱🫲 Redemption-ul lui Gyökeres. Simțeam că va veni un gol important și, undeva deep down, speram să se întâmple fix în NLD. Avea nevoie de asta.

Am scris de multe ori că Arsenal scade cu un nivel de intensitate când iese Gyökeres și intră Jesus. La fel s-a întâmplat și cu Wolves. Cu toate lacunele lui, Gyökeres e genul de soldat care joacă la intensitate maximă cât timp e pe teren. De multe ori am simțit că schimbarea Gyökeres–Jesus făcută prin minutul 60 ne-a făcut mai mult rău decât bine. E fix momentul în care echipele sunt obosite și apar spații, mai ales dacă tu conduci. Mă bucur că Arteta pare să fi învățat lecția și nu l-a mai schimbat devreme (deloc) pe Gyökeres.

⭐ Eze. Da, era dator după prestațiile șterse din ultima vreme în Premier League. Dar era genul de meci făcut pentru el. E fotbalistul care poate face diferența exact când contează. Iar isprava din tur era un mic factor motivațional. Din fericire pentru noi, magia a reapărut la timp.

"I could see that he wanted to prove something. He was upset, even with me, because I didn’t play him the other day. I’m starting to understand how to get the best out of him now." (Arteta dupa meci)

🙏 O ultimă jumătate de oră fără emoții. Cu olé-uri la pase. Neobișnuit pentru noi, care am trăit atâtea finaluri cu sufletul la gură..

🤣 Martinelli încercând să arunce fularul pe spidercam-ul de pe stadionul lui Spurs, cum mai făcuse la o victore din urmă cu trei sezoane.

😁 Și în sfârșit n-a mai plouat. Serios, parcă la ultimele meciuri de campionat din ultima lună am asociat ploaia cu un prevestitor de rezultat prost. Ca un suporter ipohondru în stil Hornby, încă de la primele cadre de ieri de pe stadion m-am bucurat să văd vreme bună de fotbal. Așa a și fost. Arsenal are acum mai multe victorii în NLD pe Tottenham Hotspur Stadium (4) decât are Tottenham (3). Și asta spune multe.

Câteva lucruri care nu mi-au plăcut

😔 Big Gabi cade din nou prea ușor. La 2-1 am avut faza controversată care ne-a amintit de golul primit cu Newcastle. Gabriel cade prea repede când simte contactul. Acum a primit faultul cerut, dar e o fază care, în alt context, putea să ne coste.

🧐 Saka e tot mai bine blocat pe interior. Prin poziționarea fundașilor, e forțat să dribleze mai mult în dreapta și să centreze cu dreptul. Primul gol a venit dintr-o astfel de fază, dar punctele forte ale lui Bukayo sunt clar restrânse când nu poate intra în centru cu mingea la picior.

😁 Greșeala lui Rice. Cred că toți am bombănit când Spurs a egalat după mingea făcută cadou lui Kolo Muani lângă careu. A fost genul de moment în care ne-am gânddit că iar ne batem singuri. Din fericire, de data asta am avut maturitatea și timpul necesar să reparăm greșeala.

Ce urmează pentru Arsenal?

O săptămână de pauză. Deci zero șanse de emoții inutile sau breakdown emoțional la mijlocul săptămânii. În sfârșit, o săptămână în care nu ne testează nimeni sănătatea emoțională. Yuhu!

Următoarele 5 meciuri pentru Arsenal:

• Arsenal - Chelsea, duminică 1 martie, 18:30

• Brighton - Arsenal, miercuri 4 martie, 21:30

• Mansfield Town - Arsenal, sâmbătă 7 martie, 14:15

• Champions League, tur optimi (marți/miercuri 10/11 martie)

• Arsenal - Everton, duminică 15 martie, 16:00

🔴 COYG! ⚪

Avansul se va topi, probabil în acest weekend, la doar două puncte. Manchester City vine tare din spate, iar Arsenal a părut obosită fizic și mental, fără idei, fără claritate.

🖐️ Dacă mai citiți acest newsletter știți că încerc să fiu cu picioarele pe pământ. Nu credeam că vom zburda pe Molineux și, din nou, mă așteptam la un meci greu cu Wolves. Dar mă așteptam la o cu totul altă desfășurare. Mă așteptăm să văd un Arsenal în jumătatea adversă și care se chinuie să desfacă o „autobază”, nicidecum un Arsenal care-și pierde identitatea de joc, care pierde controlul și care are distanțe atât de mari între linii.

Nu doar punctele, ci încrederea

Cel mai dăunător aspect al serii nu e clasamentul. E senzația că echipa nu mai transmite siguranță și că, atunci când lucrurile scapă puțin de sub control, totul se clatină.

Nu sunt un mare adept al teoriei „mentalității”. Mi se pare că „mentalitatea” e un cuvânt folosit comod, retrospectiv.

Și totuși… Arsenal face din nou asta. Primește un gol fabulos și parcă își pierde cumpătul. Se rupe. Apar greșeli simple, decizii greșite în teren, schimbări care nu mai vin de pe bancă. Asta nu mai ține doar de mentalitate. Ține de gestionarea momentelor. Nu cred că-i blamează nimeni pe Raya și Big Gabi. Neînțelegerea dintre ei e doar consecința impotenței colective și individuale din repriza secundă.

Imaginea care spune tot

În ultimele minute, Mikel Arteta își petrecea timpul gesticulând disperat către jucători: calm, posesie, control.

Mesajul era simplu: țineți mingea, nu vă mai precipitați.

Jucătorii? O trimiteau înapoi la Wolves.

Arteta, cu capul în mâini, Gabriel Heinze agita brațele, vizibil iritat.

Nu era doar frustrare de moment. Era frustrarea unui antrenor care a mai văzut filmul ăsta și care din nou n-a reușit să schimbe deznodământul meciului.

Acum câteva sezoane, după un 3-2 cu Watford, Arteta spunea:

“We were allowing spaces against the team who, if we kept allowing that, we were going to suffer. I knew that. We had to put that right and we did it for certain periods.

“Then in the last 25 minutes, we lost it again. We have to show that maturity, understanding and capacity to control the game how we wanted to.

“At 3-1, after, we had to make 300,000 passes in the opposition half and when they have the right moment to come at us, then we can attack them. We didn’t do that. The game was open and you had the feeling that the game was open right until the end.”

Atunci, până la 3-1, Arsenal avea 58,2% posesie și 88% pase reușite. După ce a făcut 3-1, posesia a scăzut la 55,2%, iar acuratețea paselor la 79%. După ce Watford a redus la 3-2, Arsenal a reușit doar 3 din 16 pase.

Miercuri, prima repriză cu Wolves a arătat control: 67,7% posesie, 86% pase reușite. De la pauză până la 2-0, posesia a scăzut la 41,9%, iar procentajul paselor la 73%. Și totuși, Arsenal a marcat la doar primul șut după 20 de minute, într-un interval în care Wolves avusese deja trei încercări!

Dar din minutul 56 până la egalarea din minutul 93: 49,7% posesie, 80% pase reușite, un singur șut.

E fix ceea ce trebuia făcut și miercuri seară cu Wolves.

Sunt convins că ăsta nu e planul lui Arteta, dar asta nu înseamnă că nu este responsabilitatea lui să rezolve situația. Dacă jucătorii sunt copleșiți de presiune, trebuie să găsească modalități de a-i ajuta să facă față. Dacă nu îi urmează instrucțiunile, trebuie să găsească modalități de a-i convinge. Ține de el să-i ajute să-și calmeze emoțiile, să reducă zgomotul din jur și să recâștige controlul.

Poate că mesajul trebuie schimbat sau poate că unele schimbări trebuie făcute. Dacă ideea este să închizi meciurile prin 300.000 de pase, de ce Raya trimite atât de des mingi lungi? De ce Martín Zubimendi nu reușește să joace rolul de metronom la mijlocul terenului?

Arsenal a devenit în ultimii ani o echipă care se apără excelent fără minge și are încredere că poate închide spațiile. Dar asta nu înseamnă că trebuie să sacrifice posesia și să invite presiunea, mai ales împotriva unei echipe inferioare. Iar din toate indiciile, exact lipsa controlului în posesie îl scoate din minți pe Arteta.

Arsenal vs Arsenal

Scriam după meciul cu United că echipa cel mai bine plasată să o împiedice pe Arsenal să câștige titlul este chiar Arsenal. Din păcate, exact asta vedem acum.

Am văzut deja social media plină de mesaje care spun că titlul e în mâinile lui City acum. Poate… dar dacă e să găsim un ac de optimism în carul cu fân, cu siguranță titlul încă nu e nici în afara mâinilor noastre.

Diferența e mică și totul depinde de reacția alor noștri.

Fără scuze de data asta

În 2023/24 era de înțeles o eventuală „cădere” pe final. Era o echipă încă tânără, fără experiență în lupta la titlu.

În 2024/25 au existat circumstanțe atenuante, accidentări prea multe și prea importante, lot dezechilibrat în anumite momente.

În sezonul acesta? Două opțiuni pe fiecare poziție, un lot maturizat, un avans sănătos în frunte… si totuși, risipit.

Nu există scuze. Repriza a doua nu a arătat ca o echipă care are calitatea de a câștiga Premier League. Nu la intensitate, nu la control, nu la lucruri de bază precum pase ușoare sau decizii simple de moment.

Antrenorul e șeful și e mereu principalul responsabil de ceea ce se întâmplă la echipă, dar miercuri seară și mulți dintre jucători ar trebui să se uite în oglindă și să fie dezamăgiți de ei însuși.

Emoția momentului

După meciul cu Wolves, cred că toți am fost copleșiți de emoții. E normal. Când vezi cum se evaporă un avantaj construit cu atâta muncă, reacția e viscerală. E ușor să spui lucruri care rănesc și să rupi punți.

Dar dacă vrem maturitate de la echipă, trebuie să existe un pic de maturitate și în tribune.

Într-un fel, oricât de dezamăgiți am fi, lovitura trebuie acceptată pentru că a fost una pe deplin meritată de ai noștri.

Urmează derby-ul din Nordul Londrei. Nu există context mai bun pentru a răspunde după eșecul de la mijlocul săptămânii. Dacă există caracter, acum e momentul să-l vedem. Dacă există lideri, acum trebuie să iasă în față. Dacă există cu adevărat dorința de a câștiga titlul, acum trebuie demonstrată, nu discutată.

Sezonul nu e pierdut, dar, da, încrederea e fragilă acum și exact asta trebuie recâștigată, înainte de orice altceva.

🔴 COYG! ⚪

Următoarele 5 meciuri ale lui Arsenal:

💡 Trei meciuri consecutive grele, dar o pauză de o săptămână bună pentru un reset după meciul cu Spurs.

• Tottenham - Arsenal, duminică, 22 februarie, 18:30

• Arsenal - Chelsea, duminică 1 martie, 18:30

• Brighton - Arsenal, miercuri 4 martie, 21:30

• Mansfield Town - Arsenal, sâmbătă 7 martie, 14:15

• Champions League, tur optimi (marți/miercuri 10/11 martie)

💡 PS1: Vă mulțumesc pentru reacțiile și solidaritatea arătată după ce mai multe publicații de la noi au preluat cu japca interviul făcut cu Matei.

💡PS2: Dacă încă nu știți de ea, recomand să o urmăriți pe Laura Kirk-Francis, fană Arsenal și creatoare de conținut care reușește foarte bine (și amuzant) să descrie trăirile prin care trecem la fiecare meci.

La ultimul meci al lui Arsenal în UEFA Champions League, două nume au atras atenția fanilor academiei: Brando Bailey-Joseph și Ife Ibrahim, jucători care se află în cadrul clubului încă de la vârsta de 8 ani și care au debutat pentru prima echipă. Este genul de moment care confirmă filosofia academiei Arsenal și care devine un factor motivațional uriaș pentru toți copiii ce pășesc zilnic pe terenurile de antrenament ale clubului, visând la același drum.

Cu atât mai mare mi-a fost bucuria să descopăr că, din toamna anului trecut, avem și un puști român sub contract cu academia Arsenal. Matei este la început de drum, dar deja face pași importanți într-un mediu extrem de competitiv. Florin, tatăl lui Matei, a avut amabilitatea să stea de vorbă cu mine despre parcursul fiului său, despre sacrificii, echilibru și micii pași care pot duce, într-o zi, spre fotbalul mare.

Alex: Cum a început pasiunea lui Matei pentru fotbal?

Florin, tatăl lui Matei: Pasiunea lui Matei pentru fotbal cred că se moștenește din tată-n fiu (inclusiv bunicul lui Matei a jucat fotbal; la vârsta de 17 ani juca pentru echipa de tineret a Universității Craiova). Matei a început prima oară fotbalul la vârsta de 4 ani și jumătate.

În primăvara lui 2021 (după o iarnă grea de pandemie și restricții de tot felul) l-am dus pe Matei la o echipă de amatori, cu scopul de a face mișcare, de a socializa și de a fi parte dintr-o echipă. După câteva săptămâni de antrenamente, unul dintre antrenori mi-a zis că Matei este foarte talentat și că are potențial.

Alex: Cum a ajuns să semneze cu Academia lui Arsenal? Cum ați primit vestea că Matei este dorit de Arsenal? ❤️

Florin, tatăl lui Matei: În septembrie, când Matei a împlinit vârsta de 5 ani, antrenorul lui m-a întrebat dacă sunt de acord să-l las pe Matei să joace pentru U7 și i-am zis că, dacă el crede că Matei face față și este pregătit să joace pentru U7, atunci sunt de acord să-l las.

Undeva prin noiembrie, antrenorii l-au selectat să joace într-o duminică pentru U8, iar la acel meci a venit să urmărească jucătorii un scouter de la academia Arsenal, care l-a remarcat și l-a invitat la un development center, și așa a început povestea lui Matei.

După alte câteva luni, Matei a fost invitat la mai multe academii din Londra, precum Chelsea, Tottenham, Crystal Palace, West Ham, Fulham, Brentford, dar până la vârsta de 8 ani s-a antrenat și a jucat doar pentru Arsenal, Chelsea și Tottenham, în limita timpului disponibil.

În ianuarie 2025, Matei a primit oferta să semneze oficial pentru Arsenal și am acceptat, pentru că asta era atât dorința lui, cât și a părinților, iar pe data de 8 mai a semnat primul lui contract pentru Arsenal.

Alex: Cum arată o săptămână normală pentru el acum – antrenamente, meciuri, școală, timp liber?

Florin, tatăl lui Matei: Programul săptămânal al lui Matei nu este deloc ușor.

De luni până vineri, școală de la 08:45 la 15:30. Luni, miercuri și vineri, antrenamente la Arsenal de la 17:00 la 19:30. Sâmbăta are antrenament individual. Duminica, are meciuri, de obicei dimineața, de la ora 11:00.

Alex: E greu să păstrați echilibrul între performanță și copilărie? Cum îl ajutați?

Florin, tatăl lui Matei: Încercăm pe cât posibil să-i oferim libertate și să se bucure de copilărie în puținul timp liber pe care îl are și avem ocazional discuții cu el pe tema copilăriei și a timpului liber, iar el de fiecare dată ne zice că este fericit să joace fotbal și că nu ar vrea să facă altceva în timpul lui liber.

Chiar astăzi dimineață, în drumul spre meciul de la Norwich, l-am întrebat dacă nu i-a fost vreodată greu să meargă la un meci sau la antrenament și a zis că nu, niciodată 😊. Sincer, am rămas uimit, pentru că știu că tot timpul este sincer.

Și, în ciuda programului foarte încărcat și din cauza faptului că are foarte puțin timp liber și de studiat acasă, se descurcă foarte bine la școală și mereu am auzit doar lucruri bune și pozitive din partea profesorilor.

Alex: Ce vi se pare că se pune cel mai mult accent la academia Arsenal la nivel de U9: tehnică, mentalitate sau sunt lăsați destul de liber să se bucure de fotbal?

Florin, tatăl lui Matei: La academia Arsenal se pune foarte mult accent pe champion mentality, respect și disciplină.

Alex: Ce sperați să urmeze pentru el pe termen lung ca fotbalist? Voi, părinții, ați devenit fani Arsenal acum că îl aveți pe Matei acolo?

Florin, tatăl lui Matei: Noi sperăm ca Matei să se bucure în continuare de fotbal, să intre mereu vesel pe teren și doar Dumnezeu știe ce o să urmeze pentru el ca fotbalist pe termen lung. Noi, părinții, încercăm să-i fim alături zi de zi, să-l sprijinim, să-l încurajăm și să-i oferim tot ce depinde de noi ca el să reușească.

Știm că este un drum lung și deloc ușor, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, orice este posibil. Sperăm să fie sănătos și fericit.

Eu, tatăl lui Matei, sunt fan Arsenal de când eram adolescent. În primul an când am ajuns în Anglia mi-am făcut card de membership la Arsenal și vă dați seama ce înseamnă pentru mine ca al meu copil să joace pentru clubul meu de suflet din Anglia. ❤️

💡 Puteți urmări progresul lui Matei aici, pe pagina de instagram administrată de părinții lui: https://www.instagram.com/matei_martuneac/

Succes, Matei! 👏

Nu cred că sunt singurul care vede în Jurrien Timber un jucător mai bun overall decât Ben White.

Fizic, tehnic, defensiv, probabil chiar și din punct de vedere al versatilității. Dacă iei fiecare atribut în parte, Timber pare peste White la aproape orice capitol.

Și totuși, în dinamica multor meciuri, am des senzația că Ben White ne ajută mai mult jocul echipei decât Timber. Ciudat, nu?

Poate că White nu este încă la nivelul fizic maxim, poate că nu a avut continuitate din cauza accidentărilor. Timber e peste el în acest moment. Dar un White „rulat” mai des și reintegrat în ritmul echipei, s-ar putea să fie mai util pe parcursul meciurilor, mai ales în faza ofensivă.

E un paradox: cum poate un jucător considerat „mai slab” overall să ajute mai mult echipa? Dar pe teren, dincolo de calitate individuală, chimia și dinamica relațiilor dintre jucători contează enorm.

Cum am ajuns aici?

Un pic de context…

Când Timber a fost transferat de la Ajax, Arsenal îi avea deja pe Tomiyasu și Ben White ca fundași dreapta în lot. Timber jucase doar cinci meciuri ca fundaș dreapta în toți anii săi la Ajax. Era, în esență, un fundaș central modern, excelent la ieșirea cu mingea la picior.

Apoi au venit accidentările: Zinchenko, Tierney, Tomiyasu, ulterior și White. Arteta a fost forțat să-l folosească pe Timber în bandă. Întâi în stânga, apoi în dreapta.

Doi ani mai târziu, White a trecut printr-o serie de accidentări lungi și recidive. De la Mr. Reliable, ajunsese un jucător indisponibil tot mai des. Timber i-a luat locul și nu s-a mai uitat înapoi, arătând calități remarcabile, defensive și nu numai. E greu, sincer, să-i găsești un defect olandezului.

Nu e o critică la adresa lui Timber

Materialul acesta nu este o critică la adresa lui Timber. Din contră, olandezul a fost și este o achiziție excelentă pentru Arsenal.

Este mai degrabă o observație: stilul de joc al lui Ben White pare să ajute mai mult echipa în atac decât stilul lui Timber.

Și de aici apare o întrebare legitimă, care se leagă și de prestațiile lui Bukayo Saka și de mult discutata scădere de randament a lui Little Chili în ultimul an.

🧐 Îl face White mai bun pe Saka? Sunt curios ce credeți și voi.

White vs Timber în bandă

Deși și White este fundaș central la origini, el joacă banda dreaptă mult mai simplu, mai clasic:

• nu ține mult mingea la picior

• pasează rapid

• face învăluiri dese

• trage om după el în bandă

• îi lasă spațiu lui Saka să intre în centru

Lucruri de bază, dar esențiale pentru un winger / inside forward. În plus, White încearcă și mingi surprinzătoare pe lung de linie, din care au rezultat faze periculoase de-a lungul timpului (cel mai recent, golul lui Havertz cu Kairat).

Timber, în schimb, este impecabil defensiv și tehnic, dar de multe ori mi se pare că are prea multe atingeri de minge. Mai ales împotriva unui low-block, tinde să intre în centru și să ocupe niște zone în care se scoate singur din joc. Sau să ocupe tocmai zonele în care am prefera să-i vedem pe Saka sau Madueke. Nu de puține ori, când Timber și Saka formează cuplul din banda dreaptă, îi vedem în poziții inverse față de ce te-ai aștepta.

Mi se pare că toate aceste detalii afectează cursivitatea atacurilor. O cursivitate care oricum nu e punctul nostru forte în fața apărărilor supraaglomerate.

Și Arteta?

Știu, aici trebuie să intervină și antrenorul. Poate indicațiile tactice sunt exact în această direcție. M-am întrebat asta de atâtea ori…

Dar săptămâna trecută, Arteta a spus ceva interesant și surprinzător, mai ales pentru un manager acuzat adesea de un micromanagement exagerat.

Vorbind despre Ødegaard, Mikel spunea că și-ar dori să-l vadă mai „sus” în teren, dar că oricât ai încerca să reglezi lucrurile de pe bancă, acolo, pe gazon, jucătorii au libertatea de a face ce simt că e mai bine în unele momente ale jocului.

Nu mă înțelegeți greșit, I love Timber, îmi place ce aduce olandezul acestei echipe. Este un jucător de top și un upgrade clar comparativ cu lateralii care au trecut pe la Arsenal în ultimii ani.

Dar uneori nu pot să nu mă întreb dacă, în anumite meciuri și contexte, Ben White nu ne face mai buni în faza ofensivă. Poate n-ar fi o idee rea să-l vedem titular chiar în weekend în fața unui Sunderland ultra-defensiv.

Și asta, până la urmă, e exact genul de problemă pe care e bine să o ai. Să o tot avem…

👀 Sunt curios cum vedeți și voi lucrurile.

PS: E mult ragebait la adresa fanilor lui Arsenal în online. De la mizeria de articol din The Telegraph până la postările obsesive care încearcă să vândă ideea că Arsenal ar fi „cea mai urâtă campioană” din istoria Premier League.

Tentația de a le da peste nas e mare. Dar exact asta își doresc: reach, engagement și reacții. Dacă muști momeala, ei câștigă.

Așa că nu cădeți în capcană. Bucurați-vă de ce se întâmplă cu echipa. Restul e zgomot.

🔴 COYG! ⚪