Eșecul cu Southampton este o dezamăgire foarte mare, fără discuție, dar nu este nici un capăt de țară.

Frustrările din finala EFL Cup și eliminarea din FA Cup vor rămâne doar niște episoade dacă Arsenal câștigă titlul. Și, dacă suntem sinceri până la capăt și derulăm înapoi până la discursul tuturor din vară, asta a fost miza reală a sezonului încă din prima zi.

Au trecut 22 de ani de la Invincibili, iar dorința de a fi din nou cea mai bună echipă din Anglia, campioana, e peste orice alt trofeu. Restul competițiilor au contat, da, dar nu au definit niciodată sezonul în felul în care o face campionatul.

🖐️ Asta nu înseamnă că nu există lecții după meciul de la St Mary’s. Există și sunt destul de clare.

Ironia e că exact ce ne doream înainte de meci s-a întâmplat. Voiam rotație, voiam să-i vedem pe cei care joacă mai puțin, voiam să menajăm cât de multe piese cheie putem. În fotbal, uneori primești exact lucrul pe care îl ceri și realizezi prea târziu că nu era momentul pentru el.

Nu e nici prima dată când ni se întâmplă asta ca suporteri Arsenal.

Invincibilii, sezonul pe care îl mitologizăm astăzi, au avut și ei o perioadă în care au ieșit din toate competițiile în aceeași perioadă. Eliminarea cu Chelsea din Champions League și cea din FA Cup au venit una după alta la interval de câteva zile și, la momentul respectiv, au durut enorm. Mi-aduc aminte și acum cum stăteam cu ochii lipiți de transmisia Pro TV de pe televizorul cu tub, uluit, incapabil să procesez că tocmai Wayne Bridge ne oprise din drumul spre finala UCL. Eliminarea de către Middlesborough din semifinalele Cupei Ligii venise cu câteva săptămâni înainte.

Dar timpul a făcut ce face mereu: a simplificat povestea. Din acel sezon nu a rămas decât titlul și faptul că echipa nu a pierdut niciun meci în campionat. Restul s-a estompat.

De fapt, când acea echipă a devenit „Invincibilă”, nu mai lupta pentru nimic altceva în ultima lună și jumătate.

În ultimele luni s-a vorbit din ce în ce mai mult despre treble, despre quadruplă, despre un sezon perfect. Discuția asta (care, apropo, nu știu cum a crescut pentru că nu știu niciun fan Arsenal care să fi crezut vreodată în triplă sau quadruplă și știu destui…) a ajuns să creeze un standard aproape imposibil. În realitate, foarte puține echipe din istoria fotbalului au reușit așa ceva.

Dacă Arsenal câștigă Premier League, sezonul acesta este un succes uriaș.

Dacă echipa ajunge din nou în semifinalele Champions League, după semifinala de anul trecut, este încă un pas înainte. Un titlu și o nouă prezență în careul de ași al Ligii ar însemna nu doar câștigarea trofeului mult dorit, ci și încă un salt financiar și reputațional major.

Problema apare în momentul în care o comparăm constant cu cele mai mari echipe din istorie și apoi o judecăm exclusiv prin prisma acelui nivel. Asta nu mai înseamnă standarde ridicate, ci mai degrabă o incapacitate de a recunoaște progresul real.

Și, în același timp, e important să spunem lucrurilor pe nume: eliminarea cu Southampton este o dezamăgire și nu trebuie îndulcită.

🖐️Știu că trăim într-o perioadă în care orice discuție alunecă spre extreme, în care totul trebuie să fie ori dezastru total, ori euforie fără limite. În realitate, însă, lucrurile se așază de cele mai multe ori într-o zonă gri. Eșecul cu Southampton este o dezamăgire mare, fără discuție, dar nu este nici un capăt de țară.

Suntem supărați acum, dar sezonul nu s-a terminat și povestea nu e scrisă. Încă putem fi „heroes”, cum spunea David Bowie, la final. Încă suntem acolo, partea care contează cu adevărat încă depinde de noi.

🔴 COYG! ⚪

🥰 PS: Andreea Giuclea a scris o scrisoare foarte mișto din Londra, unde a fost să le vadă pe fetele lui Arsenal de două ori în decurs de câteva zile. „Am fost pe Emirates Stadium și pe Stamford Bridge să-mi îndeplinesc un vis: să văd cum poate arăta fotbalul feminin când e valorizat, promovat și respectat” 👇

Povești din Sport

Scrisoare din Londra

Vă spuneam acum câteva ediții că urmează să merg la un meci de fotbal feminin în Anglia. Am ajuns la două: Arsenal-Tottenham, derby-ul nordului Londrei din Women’s Super League, și Chelsea-Arsenal în sferturile Women’s Champions League…

Read more

2 days ago · 27 likes · 1 comment

Parcă a trecut o veșnicie de când Arsenal n-a mai jucat în Premier League…

În realitate, au trecut doar 3 săptămâni, iar până la meciul cu Bournemouth se vor face 4.

Dar ultimele două weekenduri pentru noi au fost la extreme. Very highs (cu Everton) și very lows (finala Cupei Ligii) și de aceea poate că pauza asta a venit la fix. Să ne mai liniștim puțin, să mai dăm inimii un pic de răgaz…

Doar că pauza n-a adus neapărat liniște. A fost un mix de jucători odihniți din precauție și accidentări serioase. Și o constantă, ragebait-ul la adresa fanilor lui Arsenal.

Probabil că azi, la conferința de presă, vom afla mai multe despre starea fiecăruia.

Cu atâtea incertitudini, pentru Arteta și staff-ul medical urmează niște teste serioase în care squad managementul trebuie gândit foarte bine.

Cum ar putea gândi squad managementul pentru următoarele 3 meciuri?

Sâmbătă, cu Southampton în Cupă, e genul de meci în care trebuie să rotești cât poți. Ar fi momentul să-l vedem pe Dowman în dreapta, pentru a-l menaja pe Saka. E genul de meci în care trebuie să apară Myles Lewis-Skelly (de ce nu, la mijloc). La fel și Gabriel Jesus în față, care a rămas la Londra în pauză și ar trebui să fie fresh.

Cu Sporting Lisabona marți și Bournemouth în weekend, aici în ambele ar trebui să vedem cel mai bun prim 11 disponibil. Care va fi acela? Greu de zis, dar probabil 9 din 11 sunt deja “bătuți în cuie”: Raya - Timber, Saliba, Gabriel, Hincapie/Calafiori - Zubimendi, Rice, Odegaard - Saka, Trossard/Martinelli, Gyokeres.

Nu m-ar mira să-l vedem pe Martinelli ales pentru deplasarea de la Sporting. Are istoric bun în Europa, iar explozia lui pe tranziții e genul de armă care poate face diferența în astfel de meciuri.

Elefantul din cameră

Arsenal avea probleme de fluiditate a jocului înainte de pauză.

Ajungeam des în atacuri poziționale în care fundașii centrali erau sus, în jumătatea adversă, Rice și Zubimendi erau „lăbărțați” lateral, extremele aveau doi oameni pe ele, iar fundașii laterali erau în zone din care nu puteau primi.

– De fapt, poziționarea lateralilor e, pentru mine, principala problemă care blochează jocul. O fi indicație tactică, dar Timber intră și stă des în zone în care nu poate fi jucat deloc și uneori parcă atacăm pozițional cu un om în minus.

– Ødegaard a lipsit și Eze se implică puțin în faza incipientă a atacului pozițional. În plus, Hincapie e din ce în ce mai puțin inverted, ceea ce înseamnă că pierdem superioritatea numerică în zonele centrale și devenim mai ușor de blocat.

– Zubimendi și Rice nu sunt de excepție cu spatele la poartă. Ceva ce se vede mai puțin împotriva unui low block și mai mult împotriva celor care ne presează. Nu e o critică, ambii sunt jucători excelenți, dar nu au acel skill de a primi presați și a se întoarce cu fața la joc. Cum zicea Bielsa: “the hardest player to find is the 8” — genul Modrić. Nici Zubi, nici Rice nu sunt acel profil complet.

– Am fost ezitanți. Atât Gabriel, cât și Saliba au tendința să joace safe și să evite pasa verticală care ar sparge liniile. Saliba are meciuri în care iese cu mingea la picior cu o încredere incredibilă, dar nu o face constant. Gabi nu e un constructor de elită, și nici nu poți să-i reproșezi asta. Nu asta e meseria lui.

– Gyökeres cu spatele la poartă nu ajută la fluiditate. Nu e un secret, se vedea și la Sporting.

– Și, peste toate, am avut multe greșeli personale decisive în ultimele două luni. Fusese doar una în 28 meciuri din august până în noul an și 7 în 22 de meciuri din ianuarie încoace. Astea sunt greu de “antrenat”.

🖐️ Cu toate astea, în pofida tuturor dificultăților și imperfecțiunilor, Arsenal și-a adjudecat destule meciuri în perioada asta mai puțin bună pentru că e în primul rând o echipă solidă în adevăratul sens al cuvântului.

Soluții?

Poate că pauza a fost utilă pentru analiză video, pentru că sunt câteva reglaje clare de făcut și multe soluții in-house. Multe se vor decide în funcție de cât de bine vor reuși jucătorii să rămână apți și departe de accidentări.

– Revenirea lui Ødegaard e una dintre ele. Nu doar pentru refacerea triunghiului clasic cu White și Saka, ci pentru capacitatea lui de a coborî și de a progresa mingea din zone diferite.

Eze poate fi mai decisiv în jurul careului, dar problemele din construcție din ultimele săptămâni pot fi ameliorate prin revenirea lui Martin. Mai ales în contextul în care Eze, Merino sau Nwaneri sunt indisponibili, starea lui Ødegaard poate fi decisivă pentru finalul de sezon.

– Mai multe minute pentru White, care deschide jocul mai bine, învăluie și oferă soluții pe exterior. Poate aerisi jocul.

– Mai mult Myles Lewis-Skelly și Calafiori, mai puțin Hincapie. Piero e un soldat excelent, genul de jucător pe care îl vrei în echipă, dar creativitatea noastră scade când el rămâne în bandă. Progresia și jocul între linii suferă.

Calafiori face bine asta. MLS o făcea la fel de bine. Chiar dacă sezonul lui Myles nu a fost grozav, uităm prea repede cât de mult ajuta la construcție și cum atacul nostru e mult mai fluid când avem lateral implicat în posesie și care știe să joace rolul inverted. Nu poți să-ți revii în formă decât jucând… A fost excelent în pauză la naționala de tineret și are niște calități care ne pot ajuta mult în finalul ăsta de sezon.

🖐️ Una peste alta, pare genul de sezon în care ai nevoie de toți, iar versatilitatea lotului ar putea fi exact diferența dintre “aproape” și îndeplinirea visului.

Make or break

Intrăm în „acel” moment din sezon. Nu mai e loc de “vedem”, nu mai e loc de jumătăți de măsură. E make or break.

Poate fi finalul de sezon care deschide un drum nou, un titlu care schimbă multe și dă startul unei ere. Sau poate fi punctul în care echipa se destramă și va fi un nou început pentru unele dintre numele importante.

Va fi intens și un lucru e sigur: îl vom trăi la maximum. Pentru că știm foarte bine că altfel nu se poate cu Arsenal.

Ne citim aici în fiecare săptămână, mă bucur de fiecare dată când vă citesc comentariile și, cine știe, poate la final scriem despre bucurie, nu despre “ce-ar fi putut fi”.

🔴 COYG! ⚪

Adevărul e că, de la o vreme, nu mă mai simt împăcat cu ideea că există oameni care plătesc pentru conținutul meu. Știu cât de grele sunt vremurile pentru toți, cu scumpiri, inflație, griji și, chiar dacă pun mult suflet în ceea ce fac aici, parcă nu e corect să fie un cost în spate.

De asta am decis să …

Read more

Am avut mereu o afinitate pentru David Dein. Fără Dein, poate că Arsenalul de care ne-am îndrăgostit pur și simplu nu ar fi existat. Nu l-am fi avut pe Arsène Wenger, nu am fi trăit sezonul Invincibililor și probabil am fi jucat și azi pe un Highbury depășit de timp.

Dein a fost recent la High Performance, unde a ieșit un interviu foarte bun.

În toată avalanșa de conținut și clickbait din online, e ușor ca un astfel de material să treacă neobservat, dar valoarea lui e prea mare ca să nu fie împărtășită mai multor fani Arsenal. După ce l-am urmărit cap-coadă, am pus pe hârtie câteva puncte cheie din discuția celor doi. Video-ul complet îl las la final.

1. Despărțirea brutală de Arsenal

Detaliile plecării sale din 18 aprilie 2007 sunt de-a dreptul cinematografice.

Dein a intrat în sediu la ora 17:00 și a ieșit trei minute mai târziu. Șocul cel mai mare a fost izolarea instantanee: când s-a urcat în mașină, a realizat că numărul său de telefon (pe care îl avea de ani de zile) fusese deja deconectat de club. Nu a putut să sune pe nimeni să îi spună ce s-a întâmplat. Această despărțire a venit fără niciun dialog prealabil, în ciuda faptului că el crease mare parte din valoarea comercială a clubului.

„It was a combination of jealousy and fear… Perhaps because I had ideas of bringing outside investment which perhaps the board did not like. I felt the game was moving ahead with such pace, with Man City and Chelsea, that we could not compete.”

2. „My motto is the motto of the turtle”

Dein explică faptul că în afaceri și în sport, stagnarea este moartea progresului. „Nu ajungi nicăieri dacă nu scoți capul din carapace” nu a fost doar un citat, ci strategia prin care a transformat un club „plictisitor” (celebrul Boring, Boring Arsenal) într-o forță europeană.

“My motto is the motto of the turtle: you don’t get anywhere unless you stick your neck out.”

El povestește cum board-ul de atunci a refuzat inițial propunerea lui de a-l aduce pe Wenger în 1994, preferând pe cineva „care cunoaște ligile inferioare din Anglia”. Dein a avut răbdare doi ani, și-a menținut viziunea și a insistat decisiv în 1996, riscându-și reputația pe un antrenor care a revoluționat nutriția, antrenamentele și scouting-ul în UK.

3. Unul din secretele „Invincibililor”: Limbajul non-verbal

Dein povestește că Gilberto Silva i-a mărturisit că forța acelui sezon 2003-2004 nu stătea doar în tehnică, forță fizică sau tactică. Bătălia începea încă din tunelul de la vestiare, unde jucătorii nu vorbeau. Exista o succesiune de „nod-uri” (încuviințări din cap) care plecau de la Patrick Vieira și treceau pe la Lehman, Campbell, Henry, Pires și toți titularii.

"They’d all give each other choreographed the nod to say: 'we're going to do it'. Then automatically we would look across at the opposition collectively and we could see fear in their eyes."

Era un limbaj codificat care spunea: „Suntem gata de război”. Dein subliniază că atunci când se uitau la adversari, vedeau frică în ochii acestora pentru că „Invincibilii” emanau o aură de invulnerabilitate construită prin aceste mici ritualuri de încredere.

4. Un mix de monitorizare și afecțiune paternă.

Dein nu a fost un director care stătea doar la costum. El povestește cum a campat patru zile la ușa președintelui clubului Atlético Mineiro pentru a-l semna pe Gilberto Silva, refuzând să plece până nu obținea semnătura.

Mai mult, pentru a opri „tatonările” ilegale ale celor de la Real Madrid, el mergea în vacanță exact unde erau jucătorii lui (Vieira, Henry). Apărea „întâmplător” pe plajă și le spunea: „Sunt aici doar să mă asigur că ești bine și că te întorci acasă (la Arsenal)”. 😁😁😁

"Every year at the end of the season I said: 'Where you going on holiday, Patrick [Vieira]?'... I would just spend a day or two there because I wanted them to feel part of the family, I didn't want him to leave."

Într-o eră în care Real Madrid încerca să fure „bijuteriile” clubului în fiecare vară, Dein folosea metode neconvenționale pentru a păstra loialitatea jucătorilor:

5. Bloody Emirates

Marea ruptură cu cei din board-ul lui Arsenal a fost legată de bani. Dein a realizat că după construcția stadionului de 400 de milioane de lire (care astăzi ar costa peste 1,5 miliarde), clubul era „secat” de lichidități.

“I felt the game was moving at such a pace... none of our board members had the sort of financial muscle that could take us to the next level. I was literally looking around to see who else is there that can pump the tires up.”

El a vrut să aducă investitori cu „mușchi financiari” pentru a nu lăsa echipa să decadă, dar ceilalți directori doreau să păstreze un „cartel de control” închis. Dein a fost dat afară pentru că a văzut viitorul fotbalului miliardelor înaintea colegilor săi. 🖐️ Știu. știu, lucrurile au fost chiar mai complicate de atât și voi lăsa un comentariu în care voi detalia lupta pentru putere din anii ce-au urmat.

6. Simbioza Dein-Wenger

Poate credeți că exagerez, dar o țigară chiar a schimbat destinul lui Arsenal.

Relația lor a început în 1989, cu jocuri de ghicitoare și mimă la cina de după un meci. După acea seară el și Arsene au dezvoltat o chimie extraordinară care i-a ținut în legătură în toți anii care au urmat.

Wenger începuse să lucreze pentru Arsenal chiar înainte de a fi numit oficial. Dein povestește că au semnat jucători ca Patrick Vieira și Rémi Garde sub îndrumarea lui Wenger, în timp ce acesta era încă sub contract în Japonia.

"I always say this: time spent with Arsène is time well spent... We were a team. He would identify a player, then I had to deliver. We were never ever more than 10% out on value."

Încrederea lor era atât de mare încât scriau simultan prețul corect pentru un transfer pe bucăți de hârtie și ajungeau aproape mereu la aceeași cifră.

Cei doi aveau o încredere atât de oarbă unul în celălalt, încât Wenger a vrut să demisioneze în secunda în care Dein a fost dat afară, fiind convins cu greu de David să rămână „pentru binele clubului”.

7. Premier League de azi s-a născut din cenușa tragediei

Dein spune că motorul din spatele revoluției fotbalului englez nu a fost lăcomia, ci durerea.

După ce a petrecut ore în șir cu părinții fetelor care au murit la Hillsborough (Sarah și Vicky Hicks), a ieșit din casa lor „stupefiat” și a jurat că fotbalul nu mai poate fi un loc al pericolului și al mizeriei.

A reunit The Big 5 de la acea vreme (Arsenal, Man Utd, Liverpool, Everton, Spurs) și a spart cartelul televiziunilor care plăteau sume derizorii, forțând nașterea celei mai bogate ligi din lume pentru a finanța stadioane moderne și sigure.

8. Moartea răbdării: Statisticile dureroase

Dein spune că media duratei „de viață” a unui antrenor în primele 4 ligi din Anglia este de doar 12 luni. El avertizează că fotbalul și-a pierdut capacitatea de a construi dinastii. El dă exemplul lui Wenger, care în primii ani a avut libertate totală să eșueze sau să experimenteze, lucru care astăzi ar fi imposibil din cauza presiunii imediate a rețelelor sociale și a patronilor care vor profit instant.

"Modern ownership, they want immediate results. They want to turn the tap on and get hot water... but time is precious and there's no patience anymore."

9. Cu ce se mai ocupă David Dein?

Dein conduce o organizație caritabilă care conectează închisorile și cluburile de fotbal pentru a ajuta la reabilitarea deținuților.

"Prison really should be for rehabilitation... to give them a meaning, to give them hope. The great four-letter word: HOPE."

El explică: un deținut costă statul 50.000 £ pe an. Un curs de antrenorat pentru 48 de deținuți costă doar 10.000 £. Dacă doar 5 dintre ei nu mai recidivează datorită fotbalului, statul economisește 250.000 £.

10. „Kind but firm”

Dein încheie cu o lecție contra-intuitivă pentru lumea dură a business-ului. „Lasă ceva și pentru celălalt”. El susține că o negociere în care „umilești” partenerul este o negociere proastă, pentru că distruge relația pe termen lung.

"The secret to a great negotiation? Leaving something for the next man... My golden rule for living a high performance life: Be kind."

David Dein spune că succesul lui la Arsenal s-a bazat pe faptul că agenții și cluburile știau că Dein este un om de cuvânt, „kind but firm”, lucru care i-a permis să facă transferuri imposibile.

🔴 COYG! ⚪

Scriam înainte de meci că finalele astea de Cupa Ligii, care par cumva un bonus într-un sezon, au mereu un potențial ciudat de a complica lucrurile. Dacă le câștigi, nu se schimbă mare lucru… e un trofeu mic, dar nu-ți definește sezonul. Dacă le pierzi însă, dintr-odată parcă totul se vede altfel.

Și cam acolo suntem acum.

Două ore mai târziu după fluierul de start, discursul s-a dus și mai tare din zona în care Arsenal e pe primul loc și are șanse reale la titlu, spre extrema cealaltă: nu suntem în stare de nimic, nu mai jucăm nimic de luni de zile, Arteta out, jucătorii nu sunt de nivelul ăsta.

E același sezon, aceeași echipă, dar emoția momentului schimbă întotdeauna nuanțele în care Arsenal e percepută. Golul lui Dowman cu Everton a adus euforie. Eșecul de ieri o frustrare foarte mare. Un sezon e foarte lung și are ups and downs firești.

Cu centura pusă în rollercoaster-ul ăsta emoțional, mi-a venit, natural, o întrebare aseară:

So, Gooners… what are you going to do now?

E o întrebare banală pe care probabil fiecare dintre noi și-a pus-o aseară sau și-o va pune în pauza asta internațională.

Cum alegi să trăiești următoarele 8 săptămâni?

As simple as that.

Cum alegi să trăiești următoarele 8 săptămâni ca suporter Arsenal?

Pentru că, dincolo de ce face echipa, lucru pe care nu-l controlăm, rămâne partea asta care ține strict de fiecare dintre noi. Poți să intri în spirala asta de frustrare, să vezi doar ce nu merge, să reacționezi la fiecare meci cu și mai multă tensiune sau chiar să-ți bagi picioarele. Sau poți să accepți că un sezon lung, mai ales unul în care te bați la titlu, vine inevitabil cu perioade proaste, cu jocuri slabe, cu momente în care echipa nu arată cum ai vrea.

🖐️ Nu există o cale greșită, ține de intimitatea și de felul cu care fiecare știe sau poate să proceseze toate stările la care te supune Arsenal. Nu e ușor. Nu a fost ușor niciodată să fii fan Arsenal.

La fel cum nu există sezon „curat”, fără momente critice ale sezonului. Există doar felul în care treci prin momentele astea grele.

Spuneam și înainte de meci că finala nu trebuie minimalizată. Dar insistam că nici nu trebuie transformată într-o povară emoțională, în punctul din care reinterpretăm tot ce s-a întâmplat până acum, ca și cum ultimele săptămâni n-ar mai conta.

Mă uitam după fluierul de final la Wilo, Timber, Rice, Raya și ceilalți și, sincer, am avut un sentiment destul de clar: echipa asta nu merită să-i întoarcem spatele acum.

Nu după parcursul pe care l-au avut și mai ales nu în momentul ăsta al sezonului. Mi-ar da peste cap tot ce cred că înseamnă să fii suporter al unei echipe dacă tocmai acum aș „abandona” echipa pe drum.

Nu spun că trebuie ignorat ce nu merge sau că nu avem voie să fim dezamăgiți. Sunt destule. E normal, mai ales după o finală pierdută. Dar e o diferență între a fi dezamăgit și a te rupe de echipă fix când e încă în luptă pentru ceva atât de mare. Chiar mai mare.

Pentru că, până la urmă, că vrei să accepți sau nu, momentele astea grele definesc mai mult relația cu echipa decât cele în care totul merge perfect.

Iar realitatea e că Arsenal e încă acolo sus și încă are o șansă reală la primul titlu după 22 de ani.

Iar genul ăsta de oportunitate vine rar. Foarte rar.

Și poate că, la final, nu o să ținem minte doar dacă s-a câștigat sau nu titlul, ci și cum am ales să trăim perioada asta.

În tensiune permanentă, aruncând cu noroi după fiecare pas greșit, sau cu un minim de răbdare și echilibru, acceptând că drumul nu avea niciodată să fie perfect.

E alegerea fiecăruia.

Așadar, tu cum alegi să trăiești următoarele 8 săptămâni?

🔴 COYG! ⚪

Aparent inofensive, meciurile din Cupa Ligii și mai ales finalele mi s-au părut mereu tricky. Dacă bați, nu e mare scofală, e „doar Carabao Cup”. Dar dacă pierzi, brusc se schimbă narativa și începe miștoul: nici pe asta n-ai fost în stare s-o câștigi!

Pentru o perioadă, m-am temut de meciul ăsta mai mult pentru încărcătura emoțională care vine la pachet și pentru efectele mentale în cazul în care lucrurile nu o să iasă bine

Pentru mine, personal, ultimele trei finale de Cupa Ligii pe care le-am jucat m-au afectat serios ca suporter. Am suferit zile întregi după fiecare și încă îmi amintesc unde le-am văzut și cum mă uitam în gol după fiecare dezamăgire.

Adevărul e că nicio echipă sau niciun antrenor al lui Arsenal nu a făcut vreodată competiția asta a „noastră”. Chiar și George Graham, singurul manager care a câștigat trofeul, a trecut prin umilința unei înfrângeri surprinzătoare în fața lui Luton Town în finala din 1988.

Finala din 2007: Chelsea 2-1 Arsenal

Urmărisem tot parcursul lui Arsenal până în finală. Era primul sezon pe Emirates. Arsenal se îndepărta de stilul Va-va-voom din ultimii ani de pe Highbury și începea tranziția către o echipă tânără, neexperimentată, dar spectaculoasă. 2006-2007 a fost un sezon în care mulți dintre noi ne-am îndrăgostit și mai tare de echipa asta. Era și greu să n-o faci…

În Cupa Ligii, Wenger a aruncat în luptă o generație de puști, din care mulți aveau să conteze mai târziu pentru club. Am avut niște victorii memorabile, acel 3-6 pe Anfield, cu hat-trick-ul lui Julio Baptista, sau dubla cu Tottenham din semifinale. Toate cu mulți copii și rezerve.

Eram fascinat de filosofia lui Wenger și, cum se întâmpla de multe ori în cei aproape 20 de ani ai lui la Arsenal, trata Cupa Ligii ca pe un teren de test pentru tineri, o competiție în care să le dea minute și să menajeze titularii.

Și totuși, echipa aia „secundă” din 2007 a fost suficient de bună încât să treacă de Liverpool, de Spurs în dublă manșă și să ajungă la Cardiff, unde se jucau finalele în perioada în care Wembley era în reconstrucție.

Line-up-ul din finală: Almunia, Hoyte, Touré, Senderos, Armand Traoré; Walcott, Fàbregas, Denilson, Diaby; Baptista, Aliadière.

Walcott (la 16 ani) a deschis scorul, primul lui gol pentru Arsenal , dar experiența și forța lui Chelsea și-au spus cuvântul. Nemesis-ul nostru de atunci, Didier Drogba, a întors meciul cu o dublă.

😔 A durut. Am suferit, pentru că n-aveai cum să nu te atașezi de copiii ăia din teren, care au dus echipa până în finală cu un parcurs superb. N-aveai cum să nu apreciezi curajul și corectitudinea lui Wenger, faptul că a mers până la capăt cu ei, că le-a dat încredere și în finală, nu i-a abandonat fix atunci.

Iar tocmai de asta a durut și mai tare. Pentru că iubirea pentru echipa asta tânără s-a lovit brutal de realitatea unui Chelsea mai solid, mai cinic, condus de Mourinho.

Finala din 2011: Birmingham 2-1 Arsenal

A durut. Rău.

Arsenal era încă fără trofeu în era Emirates. Simțeam din plin perioada de austeritate de după mutare, cu lupte interne pentru controlul clubului și cu un Wenger care părea tot mai depășit tactic.

Birmingham, cu uriașul Zigic în față și McLeish pe bancă, părea adversarul perfect. Genul de meci în care spui: dacă nici acum, atunci când?

Și totuși…

Momentul ăla dintre Szczęsny și Koscielny… gafa aia din final… efectiv mi-a rupt ceva în mine. Țin minte că m-am gândit sincer: suntem blestemați! Dacă nici pe asta n-o câștigăm, nu mai luăm nimic vreodată.

Mi-a luat zile bune să-mi revin.

Finala din 2018: Arsenal - Man City 0-3

Dacă mă uit acum la linia de pe fund, cu Mustafi și Chambers, mă mir de unde aveam atâtea speranțe…

City era pe primul loc în campionat, avea 16 puncte peste noi. Diferența era uriașă. Dar era ultimul sezon al lui Wenger și, cumva, o finală e o finală. Am sperat că Le Professeur va încheia cu un trofeu, deși Arsenal părea tot mai depășit tactic și fizic.

N-a fost cazul. A fost o înfrângere clară, într-un meci în care n-am contat. Fiecare greșeală a fost pedepsită.

A durut. Nu scorul, ci o nouă conștientizare a diferenței reale dintre noi și City. Mult timp după, am avut senzația că e un decalaj pe care nu-l vom mai recupera vreodată.

Dar suferința nu poate continua la nesfârșit. E timpul să ne schimbăm relația cu finalele de Cupa Ligii? Poate că da.

Poți să intri ușor în tot felul de mind games și să legi rezultatul de duminică de efectele care se vor vedea în restul sezonului.

Dar dacă facem un pas în spate, e totuși doar o finală pentru primul trofeu pus în joc și cel mai neimportant dintre ele. Miza cea mare rămâne în campionat.

Nu înseamnă că trebuie s-o minimalizăm. Dar cred că ne-ar ajuta mai mult, ca întreagă suflare a lui Arsenal, să tratăm meciul ca pe un meci care trebuie câștigat, nu ca pe o povară emoțională.

E un meci pe care putem să-l câștigăm mai ales dacă ne facem jocul și suntem prezenți în moment, nu cu gândul la ce va urma dacă…

🔴 COYG! ⚪

🖐️PS: Apreciez mai mult decât credeți mesajele și feedbackul din ultima perioadă, fie el online sau la stadion, weekendul trecut cu Everton. Chiar contează.

„Cea mai însorită zi din Londra din 2026 și primul apus la ora 6 seara din octombrie încoace.” Am auzit asta la un radio prin aeroport și mi-a rămas în cap. Nu știu de ce, dar m-am gândit imediat că poate e un semn bun. Că poate urma una dintre acele zile rare în care toate lucrurile se aliniază.

Și chiar aveam nevoie de una.

Trecuseră cam 8 ani de la precedenta vizită pe Emirates. Wenger era atunci la ultimul meci european, semifinala cu Atletico din Europa League. S-au schimbat atât de multe de atunci… la Arsenal, în lume și în viața fiecăruia.

Tot drumul în avion m-am gândit la asta. Cred că eram singurul „psihopat” din avion care a stat tot zborul doar cu gândurile lui, cu telefonul băgat liniștit în buzunarul scaunului din față. Nu filme, nu muzică, nu Candy Crush. 🤪

Câteva ore mai târziu coboram la Finsbury Park, pe la 11 dimineața, cu câteva ore bune în față. Exact ce aveam nevoie: timp să mă reconectez încet cu străzile din jurul Emirates.

Mi-am amintit ce îmi povestea Northbanksy despre cât de diversă cultural e zona. Oameni din categorii sociale diferite, cu origini diferite, mulți algerieni, est-africani, turci sau kurzi, pentru care Arsenal e singurul lucru care îi aduce împreună. Și am simțit-o imediat pe pielea mea.

Mi-am pus fularul la gât, mai mult de frig decât de show-off, și, la nici un minut, mă întreabă random un tip de la un magazin de pe stradă dacă cred că Arsenal va câștiga diseară.

Îi zic: I hope so, one nil from a corner.
Râde și zice: Hope it will be an own goal too. 🤣

Mi-a plăcut momentul. Am depășit demult, ca fanbase, zona de iritare, nu ne mai triggeruim, ba chiar facem banter pe tema asta cu golurile din faze fixe sau autogoluri.

Și n-a fost doar vânzătorul de lângă Finsbury Park. Au fost multe alte interacțiuni similare în acele ore. Într-o lume în care suntem tot mai divizați, Arsenal poate să unească.

Fie că au fost băieții de la Tollington veniți din Chicago, un puști coreean de care am dat în grădina vechiului Highbury, algerienii de la magazinele de pe Seven Sisters Road sau alți oameni întâlniți pe drum, fularul red and white a fost mereu un conversation starter. Un motiv de curiozitate în ambele direcții.„Aaa, și tu?”

Cu un rânjet pe față, mi-am continuat pelerinajul și n-aveam cum să nu mă opresc să beau o halbă de Guinness la bar la Tollington.

Sau să trec prin tunelul de pe Hornsey Road, care devine mai bogat în picturi murale pe zi ce trece și creează o conexiune foarte faină între oamenii din N5 și Arsenal.

O plimbare în jurul Emirates, prin grădina vechiului Highbury, pe Conewood Street, unde încercam să mi-l imaginez pe micuțul Ken Friar scoțând o minge de sub un Aston Martin.

Pe la 2 și ceva m-am întors să mă cazez. Am făcut trei pași în spate și mi-am zis că orice superstiție știu eu trebuie respectată, să nu aducă bad vibes faptul că stăteam pe Seven Sisters Road.

Pentru că mai aveam un „blestem” care mă urmărea de ani buni și cu care mă luptam cu demonii din interior: nu văzusem niciodată Arsenal câștigând pe Emirates.

Și inevitabil mi-a trecut prin cap întrebarea: „dacă se păstrează regula?!”

Ulterior ne-am întâlnit cu toții la The Armoury și am intrat în timeline-ul strict fixat pentru a beneficia de privilegiul oferit de club: să-i întâmpinăm pe Arteta și pe jucători la intrarea la vestiare și să facem o poză cu unul dintre ei.

Cine să fie? Acum trei ani a fost Holding.

Dar acum? MLS? Cine e „noul Holding”? Mai avem în lot vreun „Holding”? :))

„Să nu fie Kepa!”

„Nu cobi, Alex!”

Am râs, a fost fain, am fost emoționați. Doar nu în fiecare zi trec Arteta, Big Gabi și restul băieților pe lângă tine.

M-am bucurat că am intrat apoi devreme pe stadion. Ajung rar la meciuri, dar când ajung îmi place să fiu acolo de la începutul încălzirii, să-i văd pe portari ieșind primii, apoi pe jucători. Mă uit atent cum șutează la încălzire, de parcă ar fi un prevestitor a ceea ce va urma.

Doar că planul ăsta foarte serios de observator tactico-spiritual s-a lovit de o problemă simplă.

Pofta de o bere.

Așa că mi-am băgat picioarele în ambiția de vedea încălzirea cap-coadă. Fuck it.

17:29: Arbitrul se pregătește să fluiere startul. Tot stadionul începe să cânte The Angel și eu, om matur în toată firea, nu pot să-mi stăpânesc emoțiile.

Simți că imnul ăsta va rămâne aici pentru tot restul istoriei clubului.

Ce au urmat, emoțiile, frustrarea, descătușarea, le-am trăit apoi cu toții și n-are rost să intru în detalii pentru că ține de intimitatea cu care fiecare poate să gestioneze toate stările la care te supune Arsenal. Nu e ușor.

Nu putea să fie altfel. Nu puteam să avem 2-0 la pauză și să stăm liniștiți la bere. A trebuit iar să avem inima în gât. Ăsta-i Arsenal.

Am bombănit și mi-am reproșat în cap toată a doua repriză că eu sunt cu ghinionul, că îmi continuă seria de meciuri la care vin pe Emirates și în care Arsenal nu câștigă.

Dar, din fericire, n-a fost așa.

Pentru că inspirația lui Max Dowman a schimbat, într-un moment, o seară tristă într-una electrizantă, care s-a încheiat cu o bucurie pe care n-o s-o uit prea repede la The Horatia. (video via the cool @dresssidestory)

“Maybe in years people will say: I was there in that stadium on that day when that kid, Max… scored that goal in that context.”, zicea Arteta după meci.

Cine știe. Poate asta o să spunem și noi peste ani…

Am câștigat cu Everton și mi s-a reconfirmat încă o dată, dacă mai era nevoie, ce-mi spunea Tony, un amic, prin 2011, la prima mea vizită pe Emirates: “The 90 minutes on the pitch are the least important part of a matchday.”

🤷‍♂️ E un paradox greu de înțeles până nu ajungi la un meci în Anglia…

Mi-a părut puțin rău când am aflat târziu că fetele lui Arsenal joacă duminică. Mulți aveam deja turul de stadion luat, planuri pentru încă o bere și în plus, mai mult timp petrecut cu prietenii din ARSC nu e niciodată o idee rea.

În fond, despre asta a fost totul.

Despre fotbalul care unește, leagă oameni și te face să-l simți altfel atunci când îl trăiești împreună, ca grup.

✋ PS: Sunt recunoscător că există Arsenal Romania Supporters Club, recunoscător celor care au pus bazele ARSC și recunoscător că am avut șansa să ajung la meciul ăsta, mai ales pe finalul acestui sezon nebun pentru noi.

✋ PS2: Văd des în timpul anului întrebări pe grup: “Ajung în Londra în weekend, mă ajutați cu un bilet?” Dacă devii membru ARSC, vei avea cea mai simplă și accesibilă cale de a putea solicita un bilet la meciurile de acasă ale lui Arsenal. Just sayin’.

🔴 COYG! ⚪

Încă de când s-a tras la sorți duelul, m-am bucurat vreo 30 de minute. Apoi, ca un suporter paranoico-overthinker în stil Hornby, au început să apară și grijile. Dacă îi subestimăm? Dacă intrăm prea relaxați și ne execută pe contre? Dacă, dacă, dacă, dacă… 🙂

Totuși, când se mai limpezesc emoțiile, îmi dau seama că Leverkusen este nu doar un adversar accesibil pentru faza asta a competiției, ci și unul al cărui stil ar trebui să ne convină. O echipă care nu parchează autobuzul, care nu refuză jocul și care uneori arată o anumită naivitate de care putem profita.

Mi-au plăcut relatările primilor fani englezi ajunși la Leverkusen, care glumeau:

„Nimeni nu își rezervă o vacanță la Leverkusen. În afară de cazul în care merge la un meci de fotbal .”

În inima regiunii industriale a Germaniei, Leverkusen este casa gigantului chimic Bayer și a echipei pe care compania o deține. Nici măcar nu are propriul aeroport, iar principala atracție, dacă nu lucrezi în industria farmaceutică, este chiar echipa de fotbal.

Râsu’-plânsu’, dar destui spun că Arsenal are în istoria recentă câteva lucruri în comun cu Bayer Leverkusen: și noi luptăm cu demoni similari. „Aspirinele” au terminat de mai multe ori pe locul doi în spatele lui Bayern München, motiv pentru care unii le-au spus chiar „Neverkusen”.

Leverkusen - Arsenal, azi 19:45

🧐Partida va fi transmisă în România pe Digi Sport 1, Prima Sport 1, Digi Online

⚽ La centru va fi Halil Umut Meler din Turcia. A mai arbitrat-o pe Arsenal la un 4-1 cu Molde FK în 2020. Dă multe cartonașe pe meci, dar probabil e ceva la ordinea zilei în campionatul din Turcia.

Absenți:

⚫ Leverkusen: Arthur, Bade, Ben Seghir, Flekken, Lucas, Tella, Traore (accidentați).

🔴Arsenal: Merino, Odegaard (accidentați), White (incert).

Cum ar putea arăta Arsenal?

Cu ocazia promovării noii aplicațiiThe Arsenal, am putut vedea aproape integral antrenamentul băieților dinaintea meciului cu Leverkusen.

Cel mai important, i-am văzut antrenându-se pe Saliba, Calafiori și Trossard, iar în avionul spre Köln s-a urcat și Ben White.

Pentru moment, Hincapie pare să-i fi luat fața lui Calafiori, ceea ce înseamnă că apărarea, împreună cu dublul pivot de la mijlocul terenului, sunt practic poziții bătute în cuie. Saka va reveni în dreapta, așa că singurele semne de întrebare pentru primul unsprezece sunt:

• Martinelli / Trossard pentru aripa stângă

• Eze / Havertz pentru „număr 10”

• Gyokeres / Havertz pentru rolul de vârf.
  

🖐️Mult timp Merino mi s-a părut un jucător de care ne-am putea lipsi fără mari probleme. Dar în acest retur de sezon îmi dau seama cât de mult ne-ar fi ajutat experiența, încrederea și sângele rece cu care spaniolul intra de pe bancă. Urmează meciuri grele în care mi-aș fi dorit să-l avem disponibil.

Cum va curge jocul?

Leverkusen este un club care a trecut prin mai multe faze în ultimii ani. Aproape că am uitat că au început sezonul cu Erik ten Hag pe bancă.

Deși au pierdut mult din X-factor după plecările lui Xabi și Xhaka, și deși au nu mai puțin de 14 jucători noi față de sezonul precedent, și-au păstrat destul de mult identitatea de joc.

🔺 Așezarea de bază este 3-4-2-1, care în faza de atac se transformă rapid într-un 3-2-5.

🔺 Aleix Garcia (trecut pe la Manchester City și… Dinamo) este playmaker-ul care inițiază atacurile și caută constant pase către cei doi jucători din spatele vârfului.

🔺 Robert Andrich, titular în ultimii ani ca mijlocaș defensiv la naționala Germaniei, a fost reprofilat sezonul acesta în centrul apărării. Este puternic, dar nu foarte rapid și poate fi o zonă în care Arsenal să profite.

🔺 Jucătorii de bandă urcă foarte mult și centrează devreme în spatele apărării adverse. Grimaldo, în stânga, este probabil cel mai valoros jucător al echipei și un executant excelent de lovituri libere. Ideal ar fi să nu-i dăm prea multe ocazii să-l testeze pe Raya…

🔺 Între Schick și Kofane se va alege numărul 9. Ambii sunt atacanți compleți: buni cu spatele la poartă, dar și suficient de rapizi pentru lansări în adâncime.

Toate acestea ar trebui să ducă la o dinamică de joc în care Leverkusen se va expune destul de des. Meciul are premisele unui duel deschis, în care adversarul nostru nu va sta cu autobuzul în poartă.

Probabil vom vedea un meci în care Arsenal va avea inițiativa, dar Leverkusen va ține linia de fund sus, va încerca să preseze și să profite de momentele de tranziție pentru contraatacuri periculoase.

Ca în orice deplasare europeană într-o fază eliminatorie, cheia va fi ca jucătorii noștri să nu fie copleșiți de atmosferă și de terenul nou. Important e să nu apară greșeli prostești care să declanșeze apoi alte erori în cascadă.

Arsenal are suficientă calitate pentru a se întoarce la Londra cu un rezultat bun. Dar meciurile europene sunt întotdeauna tricky, iar într-o seară bună, pe teren propriu, orice adversar poate produce o surpriză.

🔴 COYG! ⚪

După fiecare etapă în care Arsenal câștigă, pare că se deschide un ghișeu imaginar la care se depun reclamații. Nu contează că echipa a luat punctele, nu contează că meciul a fost controlat sau nu, nu contează cum a jucat adversarul. Undeva, cineva simte nevoia să explice constant de ce, de fapt, Arsenal nu merită cu adevărat ceea ce obține.

Așa că, pentru liniștea tuturor, am decis să organizăm lucrurile civilizat.

Ghișeul 14 pentru reclamații s-a deschis.

Poftiți, înaintați! Hai, nu mai țineți rândul, ghișeul 14 funcționează.

Ooo, domnul Hurzeler, bine ați venit. Aveți dosarul pregătit? Ce digitalizare… Dosar cu șină aveți?

Copie și original după plângerea pentru trageri de timp? Aveți.

Două copii după plângerea pentru joc urât? Aveți.

Plângere pentru goluri din faze fixe? Aveți.

Glume proaste și comentarii inutile la adresa lui Hincapié? Aveți și din alea.

Puțin bun-simț și picioarele pe pământ aveți? Nu?

Atunci mergeți, vă rog, la ghișeul 1. Este coada aceea lungă, cu hateri.

“There seems to be a weird culture amongst fans and even managers of blaming Arsenal for their current position and state of the league. Teams play Arsenal twice, Arsenal being the best team in the current climate doesn’t stop you doing better in the 36 other games.” (@LewisLFC)

N-am găsit un rezumat mai bun decât cel din tweet-ul acestui fan al lui Liverpool. Există în ultima vreme o cultură destul de bizară printre fanii rivali, dar chiar și printre unii antrenori din Premier League: tendința de a explica propriile probleme prin existența lui Arsenal.

Cum a scris și Lewis, echipele joacă cu Arsenal de două ori pe sezon. Faptul că Arsenal este, în acest moment, prima în campionat nu îi împiedică pe ceilalți să performeze în celelalte 36 de meciuri pe care le au la dispoziție. Din august și până în prezent, discuția pare să se învârtă constant în jurul ideii că Arsenal nu ar trebui să fie acolo sus.

Visul mare și presiunea lui

🖐️ Să ne înțelegem: și mie mi-ar plăcea să defilăm în campionat, să avem deja un avans de 10 sau 12 puncte, să dominăm adversarii autoritar în fiecare etapă, să atacăm în valuri, fundașii laterali să învăluie permanent, iar pe Emirates să curgă combinații rapide, un-doiuri, verticalizări și, dacă se poate, să zboare și câțiva delfini deasupra stadionului. Nici mie nu-mi place ce văr în unele secvențe de joc când ne pierdem capul și. implicit. identitatea.

Dar știu că realitatea fotbalului mare este mult mai complicată decât atât.

Thierry Henry spunea foarte simplu și direct într-o emisiune la Sky că Arsenal și Arteta au o singură misiune: să aducă titlul după mai bine de două decenii. O misiune care vine cu o presiune uriașă și care, în multe rânduri, nu mai lasă loc pentru discuții estetice sau pentru romantismul fotbalului frumos.

În astfel de momente, nu mai contează atât de mult cum câștigi fiecare meci. Contează să duci misiunea până la capăt.

Și de ce ne purtăm ca și cum ar fi ceva atât de ușor de realizat? Tocmai căpitanul campioanei en-titre, Virgil van Dijk, spunea zilele trecute că acesta este cel mai dificil sezon de Premier League din toate cele în care a jucat.

Și totuși, deși Arsenal este în fruntea clasamentului și trece printr-o serie extrem de dificilă de meciuri, există o parte a discursului public care tratează această poziție ca fiind, cumva, nemeritată.

Reclamațiile

1. „Nu aș încerca niciodată să câștig în felul ăsta”

Fabian Hurzeler spunea după meciul de miercuri seară:

„Nu voi fi niciodată genul de antrenor care încearcă să câștige în felul acesta.”

Știu. Arsenal nu a produs un free-flowing attacking game, genul acela de meci în care totul curge natural și adversarul este sufocat de combinații.

Toți ne-am dori să vedem Arsenal jucând precum în victoria cu Tottenham, etapă de etapă.

Dar trebuie să ținem cont și de context: trei meciuri grele în zece zile (Spurs în deplasare, Chelsea acasă, Brighton în deplasare). Într-un astfel de program, estetica nu este întotdeauna prima prioritate.

👀 Din poziția lui Brighton, e foarte ușor să vorbești despre frumusețea jocului.

Când Arsenal se lupta ani de zile pentru locul patru și producea momente de fotbal magnific, mulți dintre noi găseam o anumită consolare în ideea că „măcar jucăm frumos”. Dar experiența acelor ani ne-a arătat și reversul medaliei: jucam uneori superb, eram aplaudați de toți neutrii, însă la finalul sezonului nu câștigam nimic…

Când ai obiective mari și ai trecut prin suficiente dezamăgiri, accepți și astfel de meciuri, dacă rezultatul dorit vine. Nimeni nu ar fi acceptat dacă Arsenal pierdea pe Amex jucând frumos și Arteta avea discursul lui Hurzeler după meci.

Dosar respins.

2. „A fost o singură echipă care a încercat să joace fotbal”

Este adevărat că, per total, prestația lui Arsenal a fost modestă. Ai noștri au început tare, și-au creat două ocazii de gol, au marcat din una din ele, apoi au dozat efortul.

Dar totuși Brighton a avut ultimul șut pe poartă în minutul 68. Introducerea lui Havertz a echilibrat jocul în ultima parte.

Din acel moment și până la finalul meciului, Brighton a mai avut doar patru atingeri de minge în careul lui Arsenal.

Arsenal, în același interval, a avut de două ori mai mult.

Așa că da, dacă privim meciul în ansamblu nu putem vorbi despre o prestație bună a lui Arsenal, dar cu siguranță e exagerat să spui că doar Brighton a încercat să joace fotbal.

Dosar respins, domnule.

3. Mitul fazelor fixe

Ne apropiem de finalul sezonului și încă vedem aceeași placă reluată obsesiv cu ideea că Arsenal marchează doar din faze fixe.

Da, în meciul cu Chelsea ambele goluri au venit astfel. Dar trecuse mai bine de o lună de la ultimul gol marcat din corner, iar între timp chiar glumeam între noi că Arsenal a uitat să mai profite de aceste situații. Ba chiar, cu doar o săptămână înainte, Arsenal marcase patru goluri pe terenul lui Tottenham, toate din acțiune.

În aceeași perioadă, Man United (fair play to them) devenise echipele cu cele mai multe goluri din faze fixe în Premier League. Dar doar Arsenal e problema.

Dosar respins.

4. “I ask one question - do you ever see in a Premier League game the goalkeeper going down three times?”

Un alt reproș a fost legat de tragerile de timp.

Conform datelor Opta, Arsenal a întârziat în medie 31.4 secunde reluarea jocului în meciul cu Brighton.

Pare mult, dar fără un context și o comparație cu alte date e greu să înțelegi unde te afli. Tot Opta spune că într-un clasament al tuturor întârzierilor din acest sezon, această medie ar plasa meciul de aseară abia pe locul 196.

În plus, îmi amintesc cel puțin trei situații în care jucătorii lui Arsenal nu au putut executa rapid lovituri libere din propria jumătate deoarece jucătorii lui Brighton blocau reluarea. Sau momentul în care Hurzeler a venit personal la Hincapié să-i spună ceva la ureche. Ce vină aveau atunci jucătorii lui Arsenal? Știu că asta nu s-a întâmplat la fiecare fază, dar de ce încearcă oamenii să ducă totul în extremă?!

Dacă tot vorbim despre ritmul jocului, merită menționat și că Arsenal se află pe locul 6 în Premier League în clasamentul procentajului de minute în care mingea este efectiv în joc. Cifra asta ține de foarte mulți factori, dar ca idee, Brighton, în schimb, este a patra echipă de la coadă.

Dosar respins, Mr. Hurzeler.

Mai mult, conform The Athletic, într-un top al portarilor care repun cel mai repede mingea în joc după ce o prind în brațe, Raya e al treilea. La polul opus, penultimul e tocmai portarul lui Brighton. 😁

5. Hurzeler: „Arsenal își face propriile reguli. Ar trebui să existe o limită, stabilită de Premier League și de arbitri. În momentul ăsta pot face ce vor.”

Brighton joacă cu Arsenal de două ori pe sezon. Are alte 36 de meciuri în care să practice fotbalul lor fabulos și să câștige, dacă doar Arsenal e problema.

Au trecut doar câteva zile de la meciul cu Chelsea, când Arsenal a avut mari probleme la cornere. A primit un gol și a tremurat serios la altele. Atunci nu mai făcea Arsenal propriile reguli? Atunci nu mai făceau ce voiau ei?

Dosar respins.

Tot nu este bine?

Știm atât de bine cum în era Emirates au existat sezoane în care Arsenal juca poate cel mai frumos fotbal din Europa. Perioada în care mulți ne-am îndrăgostit de Arsenal.

Wengerball era ca o formă de artă: pase rapide, mișcare continuă, rafinament tehnic. Fabregas, Rosicky, Hleb, Wilshere sau Arshavin făceau parte dintr-un Arsenal romantic care fascina neutralii.

Dar acele sezoane se terminau, de cele mai multe ori, cu locul patru.

Arsenalul de astăzi este însă o echipă completă: fizică, disciplinată, inteligentă, organizată și uneori… brutal de eficientă.

Și totuși, exact în momentul în care echipa a devenit suficient de matură încât să controleze meciuri, să câștige pragmatic și să domine fizic adversarii, apare paradoxul: ni se spune că tot nu este bine.

Serios?

După două decenii în care Arsenal era apreciată pentru frumusețea jocului, dar rar luată cu adevărat în serios în lupta pentru titlu, acum ni se spune că echipa ar trebui să aleagă din nou romantismul.

Poate că, de data aceasta, Arsenal preferă și altceva.

Poate că, de data aceasta, după 22 de ani, Arsenal preferă titlul.

De când Eze a fost transferat în vară și folosit pe rolul lui Ødegaard, am citit constant păreri ori foarte bune, ori foarte rele despre fiecare dintre ei și, la multe meciuri, concluzia era că „cel mai bun dintre cei doi” era mereu cel care nu juca.

Când joacă unul și e șters, ne gândim imediat cât de bun ar fi fost celălalt. Și invers.

Dar fotbalul nu trebuie să fie o goană a schimbărilor permanente. E un joc al relațiilor, al automatismelelor, al chimiei. Iar chimia nu se construiește peste noapte.

👀 Din ce am văzut până acum, deși amândoi sunt, în sens larg, mijlocași ofensivi de creație, profilurile lor sunt destul de diferite.

Se simt cel mai bine în zone diferite - în halfspace-uri opuse - și au calități care ajută în tipuri diferite de meciuri.

Și atunci apare întrebarea: de ce să transformăm totul într-o luptă directă între ei, când e limpede că ne pot ajuta amândoi? Poate chiar concomitent.

De ce totul trebuie să fie la extreme și dacă-l apreciem mai mult pe unul din ei, e musai să-l punem la pământ pe celălalt?

Când trebuie să ținem de minge

Finalul meciului cu Wolves a fost un exemplu bun. Arsenal avea 2-1 pe tabelă, dar echipa era de nerecunoscut: identitate pierdută, mingi degajate, posesie cedată, zero control al tempoului. Ødegaard nu era apt și a lipsit, iar Eze – intrat în minutul 60 – a părut pierdut între linii. N-a reușit să ne ajute să ținem de minge, să calmăm jocul, să „omorâm” ritmul adversarului.

Am intrat în hora lui Wolves și am pierdut avantajul.

Poate că Ødegaard, cu obiceiul lui (da, uneori dus la extrem) de a coborî lângă Zubimendi și Rice, de a cere mingea jos și de a conduce construcția, ne-ar fi ajutat să gestionăm altfel finalul. Era genul de meci în care controlul lui ar fi fost aur.

Împotriva unui low block

Dubla cu Spurs poate fi relevantă din alt unghi.

Cred că e unanim acceptat că Ødegaard e, în general, mai reținut la risc. Preferă să țină de minge, să construiască, să aștepte spațiul ideal. Eze, în schimb, riscă mai mult la pasa verticală, forțează mai des duelul, rămâne mai sus și caută execuția rapidă.

Sigur, există excepții. Ødegaard a avut în trecut și meciuri excelente contra unor apărări aglomerate, iar Eze a avut și partide în care n-a găsit soluții. Dar per ansamblu, acesta e feeling-ul după șase luni cu cei creativi în lot: sunt diferiți, dar nu neapărat interschimbabili.

Dar dacă mijlocul ideal îi include pe amândoi?

Pentru mine, cei doi pot coexista.

Ødegaard poate funcționa foarte bine ca un inter / „nr. 8” care coboară constant să lege jocul. Are plăcerea asta de a participa la construcție, de a atinge mult mingea, de a opera într-o zonă mai joasă. Se descurcă bine sub presiune cu mingea la picior.

Eze, după șase luni în care l-am analizat la sânge, e clar un jucător de mare calitate, dar încă în căutarea locului ideal la noi. Folosește mai puțin piciorul stâng, ceea ce îl limitează când joacă inter dreapta și trebuie să intre în centru, cum o face Ødegaard. Dar asta nu înseamnă că nu poate juca inter stânga.

De acolo ar putea intra mult mai natural în centru, ar putea finaliza mai ușor și ar putea deschide culoare pentru Martinelli / Trossard sau Gyökeres. Poate că acolo e cheia.

Mi se pare păcat că formula cu amândoi (Ødegaard și Eze - interi) a fost încercată atât de puțin – practic doar în tur, cu West Ham, și nici atunci pentru mult timp. Și poate că nu e o coincidență că acea repriză e cea în care Arsenal a șutat de cele mai multe ori spre poarta adversă într-o repriză din acest sezon de Premier League. Astfel de experimente au nevoie de continuitate, nu de 30 de minute.

Știu, niciunul n-a impresionat constant pe întreg parcursul sezonului. E normal ca noi, fanii, să avem un favorit în acest „duel” pentru titularizare, dar asta nu înseamnă că trebuie să tranșăm totul în termeni de „Team Ødegaard” vs „Team Eze” și că unul e bun, iar celălalt e praf.

De ce creăm o „luptă” între Ødegaard și Eze, când putem să ne folosim de amândoi?

E un privilegiu să ai astfel de opțiuni. Ar trebui să fie un motiv de entuziasm, nu un pretext pentru a arunca cu pietre în cel care nu e favoritul nostru.

🔴 COYG! ⚪

După egalul cu Wolves, meciul cu Spurs părea unul de make or break pentru sezonul lui Arsenal. Ai noștri aveau nevoie de un răspuns clar, prin care să arate că nu se scufundă în lupta asta la titlu.

Chiar a fost un derby?! Dincolo de marketingul NLD-ului, la fel ca în tur, am avut un meci one-sided, departe de ceea ce obișnuia să însemne un North London Derby cu care eram obișnuiți. Arsenal a dat peste o echipă pregătită să se apere ultra-defensiv, cu fani care aplaudau frenetic fiecare tackling al celor în lilywhite – genul de atmosferă pe care o vezi mai degrabă la echipele mici.

Arsenal avea o misiune clară, care trecea dincolo de bariera emoțională a unui North-London derby: lupta pentru titlu și un meci de câștigat împotriva unei echipe decimate de accidentări, cu un antrenor nou la cârmă și cu un prim 11 greu de citit înainte de fluierul de start.

Mă așteptam ca partida să semene cu meciul din tur și tocmai de asta m-am bucurat să-l văd pe Saka titular în dreapta, mult mai potrivit decât Madueke împotriva unui low block. Iar de la Eze speram să vină magia.

🖐️ Și la fel ca în tur, euforia de la final de meci contrastează puternic cu emoțiile din prima parte, perioadă în care meciul nu a părut așa de simplu.

Cheia era simplă: să nu ne pierdem capul, să nu greșim prostește la construcție și să tocăm. Și iar să tocăm…

Până la urmă, insistența, automatismele de joc și calitatea individuală superioară au vorbit. Deși Tottenham a egalat rapid, golul de 2-1 a venit la timp, înainte să apară panica. Din acel moment, meciul s-a așezat natural în favoarea noastră.

După 2-1, Spurs a renunțat în sfârșit la autobază, a lăsat spații și s-a intrat într-o dinamică de joc care ne-a convenit. Din fericire, am știut să speculăm și n-am mai repetat greșelile cu Wolves.

Câteva lucruri care mi-au plăcut, dincolo de rezultat si prestația solidă

💡Schimbarea Timber - Mosquera. Cu Wolves, Timber părea vizibil stors de energie. Oboseala l-a făcut să degajeze mingi inutil și să greșească pase simple. Cu Spurs, Arteta a evitat repetarea scenariului și l-a schimbat devreme. Fără White pe bancă, Mosquera era singura soluție pe acel post, iar spaniolul a intrat sigur și s-a integrat perfect în ritmul jocului.

🫱🫲 Redemption-ul lui Gyökeres. Simțeam că va veni un gol important și, undeva deep down, speram să se întâmple fix în NLD. Avea nevoie de asta.

Am scris de multe ori că Arsenal scade cu un nivel de intensitate când iese Gyökeres și intră Jesus. La fel s-a întâmplat și cu Wolves. Cu toate lacunele lui, Gyökeres e genul de soldat care joacă la intensitate maximă cât timp e pe teren. De multe ori am simțit că schimbarea Gyökeres–Jesus făcută prin minutul 60 ne-a făcut mai mult rău decât bine. E fix momentul în care echipele sunt obosite și apar spații, mai ales dacă tu conduci. Mă bucur că Arteta pare să fi învățat lecția și nu l-a mai schimbat devreme (deloc) pe Gyökeres.

⭐ Eze. Da, era dator după prestațiile șterse din ultima vreme în Premier League. Dar era genul de meci făcut pentru el. E fotbalistul care poate face diferența exact când contează. Iar isprava din tur era un mic factor motivațional. Din fericire pentru noi, magia a reapărut la timp.

"I could see that he wanted to prove something. He was upset, even with me, because I didn’t play him the other day. I’m starting to understand how to get the best out of him now." (Arteta dupa meci)

🙏 O ultimă jumătate de oră fără emoții. Cu olé-uri la pase. Neobișnuit pentru noi, care am trăit atâtea finaluri cu sufletul la gură..

🤣 Martinelli încercând să arunce fularul pe spidercam-ul de pe stadionul lui Spurs, cum mai făcuse la o victore din urmă cu trei sezoane.

😁 Și în sfârșit n-a mai plouat. Serios, parcă la ultimele meciuri de campionat din ultima lună am asociat ploaia cu un prevestitor de rezultat prost. Ca un suporter ipohondru în stil Hornby, încă de la primele cadre de ieri de pe stadion m-am bucurat să văd vreme bună de fotbal. Așa a și fost. Arsenal are acum mai multe victorii în NLD pe Tottenham Hotspur Stadium (4) decât are Tottenham (3). Și asta spune multe.

Câteva lucruri care nu mi-au plăcut

😔 Big Gabi cade din nou prea ușor. La 2-1 am avut faza controversată care ne-a amintit de golul primit cu Newcastle. Gabriel cade prea repede când simte contactul. Acum a primit faultul cerut, dar e o fază care, în alt context, putea să ne coste.

🧐 Saka e tot mai bine blocat pe interior. Prin poziționarea fundașilor, e forțat să dribleze mai mult în dreapta și să centreze cu dreptul. Primul gol a venit dintr-o astfel de fază, dar punctele forte ale lui Bukayo sunt clar restrânse când nu poate intra în centru cu mingea la picior.

😁 Greșeala lui Rice. Cred că toți am bombănit când Spurs a egalat după mingea făcută cadou lui Kolo Muani lângă careu. A fost genul de moment în care ne-am gânddit că iar ne batem singuri. Din fericire, de data asta am avut maturitatea și timpul necesar să reparăm greșeala.

Ce urmează pentru Arsenal?

O săptămână de pauză. Deci zero șanse de emoții inutile sau breakdown emoțional la mijlocul săptămânii. În sfârșit, o săptămână în care nu ne testează nimeni sănătatea emoțională. Yuhu!

Următoarele 5 meciuri pentru Arsenal:

• Arsenal - Chelsea, duminică 1 martie, 18:30

• Brighton - Arsenal, miercuri 4 martie, 21:30

• Mansfield Town - Arsenal, sâmbătă 7 martie, 14:15

• Champions League, tur optimi (marți/miercuri 10/11 martie)

• Arsenal - Everton, duminică 15 martie, 16:00

🔴 COYG! ⚪

Avansul se va topi, probabil în acest weekend, la doar două puncte. Manchester City vine tare din spate, iar Arsenal a părut obosită fizic și mental, fără idei, fără claritate.

🖐️ Dacă mai citiți acest newsletter știți că încerc să fiu cu picioarele pe pământ. Nu credeam că vom zburda pe Molineux și, din nou, mă așteptam la un meci greu cu Wolves. Dar mă așteptam la o cu totul altă desfășurare. Mă așteptăm să văd un Arsenal în jumătatea adversă și care se chinuie să desfacă o „autobază”, nicidecum un Arsenal care-și pierde identitatea de joc, care pierde controlul și care are distanțe atât de mari între linii.

Nu doar punctele, ci încrederea

Cel mai dăunător aspect al serii nu e clasamentul. E senzația că echipa nu mai transmite siguranță și că, atunci când lucrurile scapă puțin de sub control, totul se clatină.

Nu sunt un mare adept al teoriei „mentalității”. Mi se pare că „mentalitatea” e un cuvânt folosit comod, retrospectiv.

Și totuși… Arsenal face din nou asta. Primește un gol fabulos și parcă își pierde cumpătul. Se rupe. Apar greșeli simple, decizii greșite în teren, schimbări care nu mai vin de pe bancă. Asta nu mai ține doar de mentalitate. Ține de gestionarea momentelor. Nu cred că-i blamează nimeni pe Raya și Big Gabi. Neînțelegerea dintre ei e doar consecința impotenței colective și individuale din repriza secundă.

Imaginea care spune tot

În ultimele minute, Mikel Arteta își petrecea timpul gesticulând disperat către jucători: calm, posesie, control.

Mesajul era simplu: țineți mingea, nu vă mai precipitați.

Jucătorii? O trimiteau înapoi la Wolves.

Arteta, cu capul în mâini, Gabriel Heinze agita brațele, vizibil iritat.

Nu era doar frustrare de moment. Era frustrarea unui antrenor care a mai văzut filmul ăsta și care din nou n-a reușit să schimbe deznodământul meciului.

Acum câteva sezoane, după un 3-2 cu Watford, Arteta spunea:

“We were allowing spaces against the team who, if we kept allowing that, we were going to suffer. I knew that. We had to put that right and we did it for certain periods.

“Then in the last 25 minutes, we lost it again. We have to show that maturity, understanding and capacity to control the game how we wanted to.

“At 3-1, after, we had to make 300,000 passes in the opposition half and when they have the right moment to come at us, then we can attack them. We didn’t do that. The game was open and you had the feeling that the game was open right until the end.”

Atunci, până la 3-1, Arsenal avea 58,2% posesie și 88% pase reușite. După ce a făcut 3-1, posesia a scăzut la 55,2%, iar acuratețea paselor la 79%. După ce Watford a redus la 3-2, Arsenal a reușit doar 3 din 16 pase.

Miercuri, prima repriză cu Wolves a arătat control: 67,7% posesie, 86% pase reușite. De la pauză până la 2-0, posesia a scăzut la 41,9%, iar procentajul paselor la 73%. Și totuși, Arsenal a marcat la doar primul șut după 20 de minute, într-un interval în care Wolves avusese deja trei încercări!

Dar din minutul 56 până la egalarea din minutul 93: 49,7% posesie, 80% pase reușite, un singur șut.

E fix ceea ce trebuia făcut și miercuri seară cu Wolves.

Sunt convins că ăsta nu e planul lui Arteta, dar asta nu înseamnă că nu este responsabilitatea lui să rezolve situația. Dacă jucătorii sunt copleșiți de presiune, trebuie să găsească modalități de a-i ajuta să facă față. Dacă nu îi urmează instrucțiunile, trebuie să găsească modalități de a-i convinge. Ține de el să-i ajute să-și calmeze emoțiile, să reducă zgomotul din jur și să recâștige controlul.

Poate că mesajul trebuie schimbat sau poate că unele schimbări trebuie făcute. Dacă ideea este să închizi meciurile prin 300.000 de pase, de ce Raya trimite atât de des mingi lungi? De ce Martín Zubimendi nu reușește să joace rolul de metronom la mijlocul terenului?

Arsenal a devenit în ultimii ani o echipă care se apără excelent fără minge și are încredere că poate închide spațiile. Dar asta nu înseamnă că trebuie să sacrifice posesia și să invite presiunea, mai ales împotriva unei echipe inferioare. Iar din toate indiciile, exact lipsa controlului în posesie îl scoate din minți pe Arteta.

Arsenal vs Arsenal

Scriam după meciul cu United că echipa cel mai bine plasată să o împiedice pe Arsenal să câștige titlul este chiar Arsenal. Din păcate, exact asta vedem acum.

Am văzut deja social media plină de mesaje care spun că titlul e în mâinile lui City acum. Poate… dar dacă e să găsim un ac de optimism în carul cu fân, cu siguranță titlul încă nu e nici în afara mâinilor noastre.

Diferența e mică și totul depinde de reacția alor noștri.

Fără scuze de data asta

În 2023/24 era de înțeles o eventuală „cădere” pe final. Era o echipă încă tânără, fără experiență în lupta la titlu.

În 2024/25 au existat circumstanțe atenuante, accidentări prea multe și prea importante, lot dezechilibrat în anumite momente.

În sezonul acesta? Două opțiuni pe fiecare poziție, un lot maturizat, un avans sănătos în frunte… si totuși, risipit.

Nu există scuze. Repriza a doua nu a arătat ca o echipă care are calitatea de a câștiga Premier League. Nu la intensitate, nu la control, nu la lucruri de bază precum pase ușoare sau decizii simple de moment.

Antrenorul e șeful și e mereu principalul responsabil de ceea ce se întâmplă la echipă, dar miercuri seară și mulți dintre jucători ar trebui să se uite în oglindă și să fie dezamăgiți de ei însuși.

Emoția momentului

După meciul cu Wolves, cred că toți am fost copleșiți de emoții. E normal. Când vezi cum se evaporă un avantaj construit cu atâta muncă, reacția e viscerală. E ușor să spui lucruri care rănesc și să rupi punți.

Dar dacă vrem maturitate de la echipă, trebuie să existe un pic de maturitate și în tribune.

Într-un fel, oricât de dezamăgiți am fi, lovitura trebuie acceptată pentru că a fost una pe deplin meritată de ai noștri.

Urmează derby-ul din Nordul Londrei. Nu există context mai bun pentru a răspunde după eșecul de la mijlocul săptămânii. Dacă există caracter, acum e momentul să-l vedem. Dacă există lideri, acum trebuie să iasă în față. Dacă există cu adevărat dorința de a câștiga titlul, acum trebuie demonstrată, nu discutată.

Sezonul nu e pierdut, dar, da, încrederea e fragilă acum și exact asta trebuie recâștigată, înainte de orice altceva.

🔴 COYG! ⚪

Următoarele 5 meciuri ale lui Arsenal:

💡 Trei meciuri consecutive grele, dar o pauză de o săptămână bună pentru un reset după meciul cu Spurs.

• Tottenham - Arsenal, duminică, 22 februarie, 18:30

• Arsenal - Chelsea, duminică 1 martie, 18:30

• Brighton - Arsenal, miercuri 4 martie, 21:30

• Mansfield Town - Arsenal, sâmbătă 7 martie, 14:15

• Champions League, tur optimi (marți/miercuri 10/11 martie)

💡 PS1: Vă mulțumesc pentru reacțiile și solidaritatea arătată după ce mai multe publicații de la noi au preluat cu japca interviul făcut cu Matei.

💡PS2: Dacă încă nu știți de ea, recomand să o urmăriți pe Laura Kirk-Francis, fană Arsenal și creatoare de conținut care reușește foarte bine (și amuzant) să descrie trăirile prin care trecem la fiecare meci.

La ultimul meci al lui Arsenal în UEFA Champions League, două nume au atras atenția fanilor academiei: Brando Bailey-Joseph și Ife Ibrahim, jucători care se află în cadrul clubului încă de la vârsta de 8 ani și care au debutat pentru prima echipă. Este genul de moment care confirmă filosofia academiei Arsenal și care devine un factor motivațional uriaș pentru toți copiii ce pășesc zilnic pe terenurile de antrenament ale clubului, visând la același drum.

Cu atât mai mare mi-a fost bucuria să descopăr că, din toamna anului trecut, avem și un puști român sub contract cu academia Arsenal. Matei este la început de drum, dar deja face pași importanți într-un mediu extrem de competitiv. Florin, tatăl lui Matei, a avut amabilitatea să stea de vorbă cu mine despre parcursul fiului său, despre sacrificii, echilibru și micii pași care pot duce, într-o zi, spre fotbalul mare.

Alex: Cum a început pasiunea lui Matei pentru fotbal?

Florin, tatăl lui Matei: Pasiunea lui Matei pentru fotbal cred că se moștenește din tată-n fiu (inclusiv bunicul lui Matei a jucat fotbal; la vârsta de 17 ani juca pentru echipa de tineret a Universității Craiova). Matei a început prima oară fotbalul la vârsta de 4 ani și jumătate.

În primăvara lui 2021 (după o iarnă grea de pandemie și restricții de tot felul) l-am dus pe Matei la o echipă de amatori, cu scopul de a face mișcare, de a socializa și de a fi parte dintr-o echipă. După câteva săptămâni de antrenamente, unul dintre antrenori mi-a zis că Matei este foarte talentat și că are potențial.

Alex: Cum a ajuns să semneze cu Academia lui Arsenal? Cum ați primit vestea că Matei este dorit de Arsenal? ❤️

Florin, tatăl lui Matei: În septembrie, când Matei a împlinit vârsta de 5 ani, antrenorul lui m-a întrebat dacă sunt de acord să-l las pe Matei să joace pentru U7 și i-am zis că, dacă el crede că Matei face față și este pregătit să joace pentru U7, atunci sunt de acord să-l las.

Undeva prin noiembrie, antrenorii l-au selectat să joace într-o duminică pentru U8, iar la acel meci a venit să urmărească jucătorii un scouter de la academia Arsenal, care l-a remarcat și l-a invitat la un development center, și așa a început povestea lui Matei.

După alte câteva luni, Matei a fost invitat la mai multe academii din Londra, precum Chelsea, Tottenham, Crystal Palace, West Ham, Fulham, Brentford, dar până la vârsta de 8 ani s-a antrenat și a jucat doar pentru Arsenal, Chelsea și Tottenham, în limita timpului disponibil.

În ianuarie 2025, Matei a primit oferta să semneze oficial pentru Arsenal și am acceptat, pentru că asta era atât dorința lui, cât și a părinților, iar pe data de 8 mai a semnat primul lui contract pentru Arsenal.

Alex: Cum arată o săptămână normală pentru el acum – antrenamente, meciuri, școală, timp liber?

Florin, tatăl lui Matei: Programul săptămânal al lui Matei nu este deloc ușor.

De luni până vineri, școală de la 08:45 la 15:30. Luni, miercuri și vineri, antrenamente la Arsenal de la 17:00 la 19:30. Sâmbăta are antrenament individual. Duminica, are meciuri, de obicei dimineața, de la ora 11:00.

Alex: E greu să păstrați echilibrul între performanță și copilărie? Cum îl ajutați?

Florin, tatăl lui Matei: Încercăm pe cât posibil să-i oferim libertate și să se bucure de copilărie în puținul timp liber pe care îl are și avem ocazional discuții cu el pe tema copilăriei și a timpului liber, iar el de fiecare dată ne zice că este fericit să joace fotbal și că nu ar vrea să facă altceva în timpul lui liber.

Chiar astăzi dimineață, în drumul spre meciul de la Norwich, l-am întrebat dacă nu i-a fost vreodată greu să meargă la un meci sau la antrenament și a zis că nu, niciodată 😊. Sincer, am rămas uimit, pentru că știu că tot timpul este sincer.

Și, în ciuda programului foarte încărcat și din cauza faptului că are foarte puțin timp liber și de studiat acasă, se descurcă foarte bine la școală și mereu am auzit doar lucruri bune și pozitive din partea profesorilor.

Alex: Ce vi se pare că se pune cel mai mult accent la academia Arsenal la nivel de U9: tehnică, mentalitate sau sunt lăsați destul de liber să se bucure de fotbal?

Florin, tatăl lui Matei: La academia Arsenal se pune foarte mult accent pe champion mentality, respect și disciplină.

Alex: Ce sperați să urmeze pentru el pe termen lung ca fotbalist? Voi, părinții, ați devenit fani Arsenal acum că îl aveți pe Matei acolo?

Florin, tatăl lui Matei: Noi sperăm ca Matei să se bucure în continuare de fotbal, să intre mereu vesel pe teren și doar Dumnezeu știe ce o să urmeze pentru el ca fotbalist pe termen lung. Noi, părinții, încercăm să-i fim alături zi de zi, să-l sprijinim, să-l încurajăm și să-i oferim tot ce depinde de noi ca el să reușească.

Știm că este un drum lung și deloc ușor, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, orice este posibil. Sperăm să fie sănătos și fericit.

Eu, tatăl lui Matei, sunt fan Arsenal de când eram adolescent. În primul an când am ajuns în Anglia mi-am făcut card de membership la Arsenal și vă dați seama ce înseamnă pentru mine ca al meu copil să joace pentru clubul meu de suflet din Anglia. ❤️

💡 Puteți urmări progresul lui Matei aici, pe pagina de instagram administrată de părinții lui: https://www.instagram.com/matei_martuneac/

Succes, Matei! 👏

Nu cred că sunt singurul care vede în Jurrien Timber un jucător mai bun overall decât Ben White.

Fizic, tehnic, defensiv, probabil chiar și din punct de vedere al versatilității. Dacă iei fiecare atribut în parte, Timber pare peste White la aproape orice capitol.

Și totuși, în dinamica multor meciuri, am des senzația că Ben White ne ajută mai mult jocul echipei decât Timber. Ciudat, nu?

Poate că White nu este încă la nivelul fizic maxim, poate că nu a avut continuitate din cauza accidentărilor. Timber e peste el în acest moment. Dar un White „rulat” mai des și reintegrat în ritmul echipei, s-ar putea să fie mai util pe parcursul meciurilor, mai ales în faza ofensivă.

E un paradox: cum poate un jucător considerat „mai slab” overall să ajute mai mult echipa? Dar pe teren, dincolo de calitate individuală, chimia și dinamica relațiilor dintre jucători contează enorm.

Cum am ajuns aici?

Un pic de context…

Când Timber a fost transferat de la Ajax, Arsenal îi avea deja pe Tomiyasu și Ben White ca fundași dreapta în lot. Timber jucase doar cinci meciuri ca fundaș dreapta în toți anii săi la Ajax. Era, în esență, un fundaș central modern, excelent la ieșirea cu mingea la picior.

Apoi au venit accidentările: Zinchenko, Tierney, Tomiyasu, ulterior și White. Arteta a fost forțat să-l folosească pe Timber în bandă. Întâi în stânga, apoi în dreapta.

Doi ani mai târziu, White a trecut printr-o serie de accidentări lungi și recidive. De la Mr. Reliable, ajunsese un jucător indisponibil tot mai des. Timber i-a luat locul și nu s-a mai uitat înapoi, arătând calități remarcabile, defensive și nu numai. E greu, sincer, să-i găsești un defect olandezului.

Nu e o critică la adresa lui Timber

Materialul acesta nu este o critică la adresa lui Timber. Din contră, olandezul a fost și este o achiziție excelentă pentru Arsenal.

Este mai degrabă o observație: stilul de joc al lui Ben White pare să ajute mai mult echipa în atac decât stilul lui Timber.

Și de aici apare o întrebare legitimă, care se leagă și de prestațiile lui Bukayo Saka și de mult discutata scădere de randament a lui Little Chili în ultimul an.

🧐 Îl face White mai bun pe Saka? Sunt curios ce credeți și voi.

White vs Timber în bandă

Deși și White este fundaș central la origini, el joacă banda dreaptă mult mai simplu, mai clasic:

• nu ține mult mingea la picior

• pasează rapid

• face învăluiri dese

• trage om după el în bandă

• îi lasă spațiu lui Saka să intre în centru

Lucruri de bază, dar esențiale pentru un winger / inside forward. În plus, White încearcă și mingi surprinzătoare pe lung de linie, din care au rezultat faze periculoase de-a lungul timpului (cel mai recent, golul lui Havertz cu Kairat).

Timber, în schimb, este impecabil defensiv și tehnic, dar de multe ori mi se pare că are prea multe atingeri de minge. Mai ales împotriva unui low-block, tinde să intre în centru și să ocupe niște zone în care se scoate singur din joc. Sau să ocupe tocmai zonele în care am prefera să-i vedem pe Saka sau Madueke. Nu de puține ori, când Timber și Saka formează cuplul din banda dreaptă, îi vedem în poziții inverse față de ce te-ai aștepta.

Mi se pare că toate aceste detalii afectează cursivitatea atacurilor. O cursivitate care oricum nu e punctul nostru forte în fața apărărilor supraaglomerate.

Și Arteta?

Știu, aici trebuie să intervină și antrenorul. Poate indicațiile tactice sunt exact în această direcție. M-am întrebat asta de atâtea ori…

Dar săptămâna trecută, Arteta a spus ceva interesant și surprinzător, mai ales pentru un manager acuzat adesea de un micromanagement exagerat.

Vorbind despre Ødegaard, Mikel spunea că și-ar dori să-l vadă mai „sus” în teren, dar că oricât ai încerca să reglezi lucrurile de pe bancă, acolo, pe gazon, jucătorii au libertatea de a face ce simt că e mai bine în unele momente ale jocului.

Nu mă înțelegeți greșit, I love Timber, îmi place ce aduce olandezul acestei echipe. Este un jucător de top și un upgrade clar comparativ cu lateralii care au trecut pe la Arsenal în ultimii ani.

Dar uneori nu pot să nu mă întreb dacă, în anumite meciuri și contexte, Ben White nu ne face mai buni în faza ofensivă. Poate n-ar fi o idee rea să-l vedem titular chiar în weekend în fața unui Sunderland ultra-defensiv.

Și asta, până la urmă, e exact genul de problemă pe care e bine să o ai. Să o tot avem…

👀 Sunt curios cum vedeți și voi lucrurile.

PS: E mult ragebait la adresa fanilor lui Arsenal în online. De la mizeria de articol din The Telegraph până la postările obsesive care încearcă să vândă ideea că Arsenal ar fi „cea mai urâtă campioană” din istoria Premier League.

Tentația de a le da peste nas e mare. Dar exact asta își doresc: reach, engagement și reacții. Dacă muști momeala, ei câștigă.

Așa că nu cădeți în capcană. Bucurați-vă de ce se întâmplă cu echipa. Restul e zgomot.

🔴 COYG! ⚪

„You can’t repeat the past! Jay, you can’t repeat the past!”, replica celebră din The Great Gatsby pare să descrie perfect relația complicată pe care Arsenal o are cu ultimele sale sezoane. Nu pentru că trecutul ar fi identic, ci pentru că frica de a-l repeta plutește constant deasupra echipei și a fanilor.

În două din ultimele trei campionate, Arsenal a avut același tipar dureros: perioade lungi în care a condus clasamentul sau a fost lider moral al cursei la titlu, urmate de un final în care ceva s-a rupt. Nu neapărat o prăbușire totală, ci acele mici fisuri: un egal aici, o înfrângere acolo, o lipsă de claritate… suficiente cât să transforme visul într-un „ce-ar fi fost dacă?”.

De aici apare tentația trecutului. Teama că, oricât de bine ar arăta prezentul, finalul e deja scris.

Că Arsenal este acea echipă care clachează pe final. Narativele sunt deja scrise pentru mulți. Dar exact ca în romanul lui Fitzgerald, problema nu e trecutul în sine, ci obsesia față de el.

🖐️ Orice campioană adevărată are, inevitabil, un moment greu pe parcursul sezonului. O serie neagră. Un blocaj mental. O perioadă în care lucrurile nu mai curg natural. Diferența dintre o echipă bună și una campioană nu este evitarea acestui moment, ci felul în care îl traversează.

Arsenal pare să fi intrat acum în acel punct critic al sezonului de Premier League. Rezultatele nu mai sunt perfecte, jocul nu mai este la fel de fluid, iar presiunea începe să apese. Însă aici intervine maturitatea. Capacitatea de a nu claca. De a nu transforma o perioadă dificilă într-o implozie.

Este esențial ca această echipă să-și păstreze încrederea și să-și amintească lucrurile bune pe care le face. Structura jocului există. Ideile sunt clare. Identitatea este acolo.

Chiar și în ultimul meci, în ciuda scorului, realitatea este mai nuanțată decât pare: un gol venit dintr-un cadou făcut de Arsenal și două goluri excepționale, golazzouri rare, aproape anormale, care nu definesc un meci obișnuit de Premier League.

Aici e momentul-cheie. Arsenal trebuie să aleagă: să se lase prizonierul trecutului sau să-l folosească drept lecție. Să înțeleagă că presiunea este un privilegiu, nu o condamnare. Că a fi sus atât de multe etape nu e o coincidență, ci rezultatul unui proces solid.

Nu poți repeta trecutul, dar poți să-l depășești.

Iar pentru Arsenal, adevărata luptă din acest sezon nu este doar cu adversarii din clasament, ci și cu propria memorie. Dacă va reuși să rămână lucidă, unită și curajoasă în acest moment dificil, atunci finalul poate fi, în sfârșit, diferit.

🔴 COYG! ⚪

Cel mai mare rival la titlu al lui Arsenal în acest sezon nu e Manchester City. Și nu e nici Liverpool.

E chiar Arsenal.

După 30–35 de minute, meciul părea exact acolo unde îl voiam. Aveam 1–0 pe tabelă, controlam ritmul, inițiam cu calm atacurile din jumătatea proprie. Poate prea mult calm. Genul de liniște care nu vine din siguranță absolută, ci dintr-un mic exces de încredere.

La faza golului egalizator i-am simțit pe Saliba și Zubimendi relaxați exact cât nu trebuia. Zubi a fost prins pe călcâie, dar a crezut că are timp, echilibru și forță suficiente pentru o pasă sigură către Raya. O decizie luată prea ușor și meciul s-a resetat complet.

Și totuși, rămânea o oră de joc.

Destul timp să repari, să reintri în control, să arăți maturitate. Genul de situație în care o echipă de titlu ar trebui să știe exact ce are de făcut.

Am trecut cu bine peste perioada sărbătorilor și, sincer, mă întrebam când va veni o inevitabilă cădere și la noi. City a avut patru meciuri consecutive fără victorie la început de an. Noi suntem acum la trei meciuri la rând fără victorie în Premier League. Avem patru puncte avans și e imposibil să nu te gândești cum ar fi arătat lucrurile dacă profitam cu adevărat de pașii greșiți ai Cetățenilor…

Asta doare cel mai tare: nu că pierdem, ci că pierdem momente. Momente în care puteai să pui mâna pe campionat cu ambele mâini și să fugi.

Și totuși, realitatea rămâne asta: chiar și după trei meciuri modeste, Arsenal e încă pe primul loc. Avem patru puncte avans. Avem încă acea periculoasă marjă de eroare.

E Arsenal vs Arsenal returul ăsta.

Dacă ar exista un cocktail care să combine reasigurare și neîncredere în același pahar, cocktail-ul ăsta ar fi exact ideea că soarta titlului e încă în mâinile noastre.

Sună liniștitor, dar și periculos.

Pentru că știm deja: când Arsenal își pune piedică singură, nu are nevoie de ajutor din exterior. E Arsenal vs Arsenal. Oricât de liniștitor, sau deloc încrezător, ar suna asta.

Doar fără emoții n-am fi noi…

Ce nu mi-a plăcut?

Sunt multe nemulțumiri de manifestat și probabil o să vă apară prin feed-uri destule analize și verdicte tăioase.

Pentru mine, meciul ăsta a reiterat o problemă care tot revine: creativ, nu ne exprimăm suficient de bine în banda stângă și nu reușim să desfacem jocul de atac în acea zonă. Iar Timber, oricât de excelent ar fi el, înghesuie jocul atunci când e folosit pe flancul stâng.

😤 Limitările din flancul stâng. Hincapie e un apărător foarte bun: disciplinat tactic, „ține tușa”, învăluie corect, ne ajută să lățim terenul. Dar cu mingea la picior se văd clar limitările unui fundaș central reprofilat. Nu are naturalețea, timingul și curajul unui lateral ofensiv.

Timber e un fotbalist excelent, poate chiar prea bun pentru rolul ăsta. Fiind dreptaci, în stânga îi e vizibil incomod să atace tușa și inevitabil caută interiorul, o zonă deja aglomerată, unde ne blocăm singuri circulația.

Problema s-a accentuat și mai tare după ce Saka a trecut în stânga, odată cu intrarea lui Madueke. Deși e stângaci și extremă stânga la origini, pare că și-a „uitat” reflexele de bandă: a intrat constant în centru cu mingea, fix acolo unde nu aveam nevoie de încă un om.

Nu credeam că o să ajungem să spunem asta, dar suferim vizibil fără Calafiori în stânga. Nu neapărat printr-o fază decisivă, ci prin tot ce nu se mai leagă firesc în atac.

😔 Gabriel Jesus. E limpede că e mult mai tehnic decât Viktor, dar am senzația că ne ajută mai puțin în teren decât o face suedezul și că aproape la fiecare atingere de balon caută piruete, călcâie, artificii care nu sunt mereu necesare. Uneori trebuie să știi să joci și simplu.

A fost ceva de plăcut?

Putem remarca pe cineva? Greu.

👏 Declan Rice a făcut un meci solid, poate singurul care a fost constant la nivelul cerut. A alergat, a echilibrat, a încercat să țină echipa conectată când lucrurile începeau să se rupă.

❓ Luăm ceva bun din meciul ăsta?

Poate că rezultatul ăsta va fi un shake-up mental, nu doar pentru jucători, ci și pentru Arteta. Poate e meciul care îl face să scape de orice dubiu și să realizeze că, în momentul de față, Gyökeres e varianta cea mai utilă în atac. Nu ideală, dar utilă.

Poate e meciul care arată că Eze trebuie implicat mai mult. Sau că Timber nu e soluția potrivită în stânga atunci când ai nevoie să domini și să ataci pozițional.

Pentru că, dacă returul e cu adevărat Arsenal vs Arsenal, ajustările astea nu mai țin de opțiune. Devin o necesitate.

Ce urmează pentru Arsenal?

💡 O deplasare grea la Leeds între un meci fără miză în Liga Campionilor și returul semifinalei din Cupa Ligii.

• Arsenal - Kairat Almaty, miercuri, 28 ianuarie, 22:00

• Leeds United - Arsenal, sâmbătă 31 ianuarie, 17:00

• Arsenal - Chelsea, marți 3 februarie, 22:00

• Arsenal - Sunderland, sâmbătă 7 februarie, 17:00

• Brentford - Arsenal, joi 12 februarie, 22:00

PS: Poate cel mai bun lucru al serii a venit din afara terenului: fani strânși laolaltă în puburi, unitate și un mesaj simplu „We don’t stop where it hurts” și sentimentul că unitatea rămâne, chiar și când doare.

🔴 COYG! ⚪

Cel mai încărcat emoțional sezon din istoria noastră nu dezamăgește.

Încă din vară discutam despre senzația că ne așteaptă cel mai încărcat emoțional sezon din istoria lui Arsenal.

Așteptările erau uriașe: titlul din Premier League și un parcurs cel puțin la fel de adânc ca sezonul trecut în Champions League. Nimic altceva nu e acceptabil.

Nicio altă generație a clubului nu a intrat într-un an competițional cu o asemenea presiune pe umeri. Și nu vorbim despre orice competiții. Premier League rămâne cel mai dificil campionat din lume, iar UCL este un turneu în care hazardul, șansa și conjunctura joacă un rol enorm.

După cinci luni, datele sunt imposibil de contestat: suntem pe primul loc în campionat, cu șapte puncte avans, lideri și în Champions League, cu un parcurs solid în cupele interne. Cu toate acestea, paradoxal, jocul echipei este tot mai contestat.

Ca fan de peste două decenii, îmi este greu să înțeleg uneori ce se întâmplă în interiorul fanbase-ului.

Am trăit echipe ale lui Arsenal care jucau sublim, fotbal pur, dar cărora le lipsea pragmatismul necesar pentru trofee. Atunci eram criticați că nu suntem suficient de duri, că nu avem un ax central solid, că suntem prea romantici, prea naivi.

Astăzi parcă trăiesc exact opusul.

Echipa este solidă, matură, greu de învins, dar în unele meciuri nu mai are acea fluiditate de odinioară, iar asta devine motiv de nemulțumire.

E greu de cuantificat cât contează faptul că și dinamica meciurilor s-a schimbat, dar cu siguranță e un factor major. Adversarii ne „respectă” altfel, stau mai mult la cutie, ne așteaptă „jos”. Nu degeaba o deplasare pe Stamford Bridge, cu un Chelsea care a ieșit la joc, a părut mult mai lejeră decât un meci la ultimele clasate. Tactica și dinamica influențează enorm percepția asupra prestației.

Încă din vară simțeam că acest sezon va fi unul tensionat. Și, sincer, lucrurile au mers remarcabil de bine, mai ales dacă ținem cont și de accidentările cu care s-a confruntat echipa.

Totuși, orice pas greșit, oricât de mic, pare să declanșeze un val de negativitate disproporționat. Frustrarea e de înțeles, cu toții am simțit-o după puncte pierdute, dar e obositor să vezi cum fiecare sincopă se transformă într-un scenariu apocaliptic.

Mai recent, regretăm perioada din toamnă când lipsea Odegaard, iar Eze era „decarul” echipei, având senzația că atunci Arsenal juca cel mai bun fotbal. În realitate, dacă derulăm timpul și căutăm impresiile noastre de atunci, vedem cât de vehemenți eram legat de cât de fad părea jocul atunci.

Totuși, dacă facem un pas în spate, tabloul arată excelent:

• locul 1 în Premier League, cu 7 puncte avans

• cel mai bun golaveraj și cele mai bune cifre defensive

• a doua sau a treia cea mai bună ofensivă din campionat

• lideri în Champions League

• avantaj într-o semifinală de cupă internă

• calificare în turul 4 al FA Cup pentru prima dată în ultimii 3 ani

Nimeni nu își dorește să vadă Arsenal pierzând puncte, cu atât mai puțin de trei ori într-un interval scurt. Dar pus în contextul în care rivalii nu au profitat, lovitura devine mai ușor de digerat. Ne-am dori cu toții un avans mai confortabil, un joc mai spectaculos, victorii fără emoții, dar realitatea e că suntem în cel mai competitiv campionat din Europa în care și alte echipe au sincope.

Presiunea titlului și dorința de a rupe blestemul celor peste 20 de ani fără Premier League joacă feste multora. Fiecare trăiește aceste emoții în felul său și asta e perfect uman.

Ce îmi e însă greu să înțeleg sunt opiniile de tipul: „vreau ca Arsenal să rateze toate cele patru trofee sezonul ăsta, doar ca să plece Arteta”. Sau avalanșa de jigniri din comentariile de pe conturile jucătorilor. Sau momentele în care nevoia de confirmation bias devine atât de mare încât ajungi să-ți dorești ca Arsenal să clacheze peste tot, doar pentru satisfacția amară de a spune la final: „v-am zis eu”.

Asta nu mai e frustrare, ci uitarea completă a ceea ce înseamnă să fii suporter.

Într-un fel, nivelul incredibil al Premier League a șters ideea de meci ușor, dar a născut un efect secundar curios: o nemulțumire generală, indiferent de locul din clasament.

După ultimul weekend te uiți și la celelalte echipe și te întrebi inevitabil: ne-a stricat social media busola sau cum se face că aproape toate fanbase-urile din Premier League trăiesc într-o stare permanentă de frustrare?

🔴 COYG! ⚪

1. Pressing-ul agresiv

După un tur de sezon în care pressingul nostru a fost ceva mai reținut – probabil și din dorința de a preveni accidentările – prestația de pe Stamford Bridge a amintit de pressing-ul devastator în 4-4-2 pe care îl executam excelent în urmă cu două sezoane.

Rice și Zubimendi în centru, Saka și Trossard în flancuri, toți s-au sincronizat perfect cu tonul dat de Gyökeres și Ødegaard din prima linie.

🖐️ E drept că nu întâlnim prea des un adversar care își propune să construiască de la portar și care, implicit, să se expună așa cum a făcut-o Chelsea aseară. Pe cât de frustrante sunt meciurile împotriva defensivelor aglomerate, pe atât de bine se simte Arsenal când adversarul nu „refuză” jocul.

2. Ieșirile lui Saliba, demarcările în adâncime ale lui Zubimendi

Față de prestația dezamăgitoare din noiembrie, de data aceasta am ieșit mult mai bine din pressing. Atunci, cuplul improvizat de fundași centrali, Mosquera și Hincapié, vizibil tensionați, au fost forțat să degajeze multe mingi sub presiune.

Acum, două lucruri au fost diferite.

Saliba și-a păstrat calmul și a progresat inspirat de multe ori cu mingea la picior.

Chiar și când Saliba nu ieșea cu mingea la picior, Zubimendi nu a mai rămas blocat cu adversarul în cârcă, la fel ca în noiembrie, ci a căutat constant zone libere. L-am văzut de mai multe ori demarcându-se în adâncime, în spatele apărării, oferind o soluție reală pentru verticalizare.

Cu un calm arătat de fundași cu mingea la picior, cu mobilitate la mijloc, Arsenal n-a mai avut aceleași probleme în a ieși din pressing.

💡 Poate că repriza a doua jalnică de joia trecută cu Liverpool a fost un „învățător” bun care se va dovedi a fi esențial în retur.

3. Primul gol la care se vede mâna lui Thomas Grønnemark?

Golul lui Gyokeres a pornit de la o aruncare de la margine bătută inspirat de Ben White. Nu a mai așteptat, ca de obicei, ca echipa să se așeze pentru un atac pozițional, ci a aruncat lung, rapid și perpendicular pe poartă.

„Long, Fast and Clever” sunt exact principiile danezului renumit pentru modul în care a ajutat mai multe echipe de-a lungul carierei, inclusiv Liverpool în era Klopp. Să fie deja primele roade ale colaborării sale (de scurtă durată) cu Arsenal?

Opțiunea „fast and clever” mi se pare exact elementul care ne lipsea. În loc să stai 30 de secunde să pregătești un out lung și să le permiți adversarilor să se regrupeze, mai bine îl bați rapid și îi surprinzi, nu? Făceam asta foarte bine acum două sezoane, când aveam și câteva rutine excelente la aruncările de la margine. Sper să revină acele idei – pentru că orice detaliu contează și e îmbucurător să vezi că, deși avem șase puncte avans în campionat, se caută în continuare soluții și abordări noi.

💡 Returul de pe Emirates e programat marți 3 februarie, iar în Cupa Ligii nu există regula golului în deplasare.

Următoarele 5 meciuri pentru Arsenal

• Nottingham Forest - Arsenal, sâmbătă 17 ianuarie 19:30

• Inter Milano - Arsenal, marți 20 ianuarie, 22:00

• Arsenal - Man Utd, sâmbătă 25 ianuarie, 18:30

• Arsenal - Kairat Almaty, miercuri, 28 ianuarie, 22:00

• Leeds United - Arsenal, sâmbătă 31 ianuarie, 17:00

• Arsenal - Chelsea, marți 3 februarie, 22:00

🔴 COYG! ⚪

Mintea și emoțiile ne joacă adesea feste și ne fac să trăim senzații aparent contradictorii.

Arsenal pune capăt unei serii de cinci victorii consecutive în Premier League cu un egal, rămâne lider cu șase puncte avans, și totuși, după prestația modestă din repriza secundă, meciul de aseară a lăsat un gust amar, ca după o înfrângere.

Paradoxal, reacția e una firească. În psihologie există un principiu clar: nivelul de satisfacție nu e dat de rezultat în sine, ci de diferența dintre rezultat și așteptările inițiale. Cu cât așteptările sunt mai mari, cu atât bucuria produsă de un rezultat „doar bun” scade.

În momentul în care City s-a încurcat cu Brighton, mulți dintre noi deja calculam un avantaj de opt puncte în fruntea clasamentului. Iar după o primă repriză în care Arsenal a dominat autoritar Liverpool, golul părea inevitabil, o simplă chestiune de timp.

Construite pe acest munte de așteptări și emoții, cele 90 de minute au devenit o promisiune. Iar când promisiunea nu s-a materializat, egalul a fost perceput ca un eșec. Nu pentru că 0-0 ar fi un rezultat foarte slab în sine, ci pentru că a fost sub ceea ce ne proiectasem mental.

Privit dintr-un alt unghi, acest sentiment e și dovada progresului uriaș al echipei. Arsenal e lider cu șase puncte avans, iar asta nu ne mai satisface pe deplin. Standardele s-au schimbat. Așteptările sunt mai mari.

🖐️Totuși, dacă facem un pas în spate și privim imaginea de ansamblu, realitatea e una pozitivă: perioada festivă din Anglia a fost depășită cu brio. Nu doar că n-am pierdut din avans, ci l-am și mărit. „Pauza” din weekend, prilejuită de meciul din FA Cup, vine la momentul potrivit și oferă o gură de oxigen binevenită jucătorilor care au dus greul în ultimele săptămâni.

Ce urmează pentru Arsenal?

…4 deplasări consecutive în competiții diferite, revenind pe Emirates abia la sfârșitul lunii. Cu cât se intensifică emoțiile din campionat, cu atât mai mult simt că dubla din semifinalele Cupei Ligii mai mult ne încurcă, oricât de mult mi-aș dori ca Arsenal să pună mâna pe trofee.

Următoarele 6 meciuri pentru Arsenal:

• Portsmouth - Arsenal, duminică 11 ianuarie, 14:00

• Chelsea - Arsenal, miercuri 14 ianuarie, 22:00 (League Cup)

• Nottingham Forest - Arsenal, sâmbătă 17 ianuarie 19:30

• Inter Milano - Arsenal, marți 20 ianuarie, 22:00

• Arsenal - Man Utd, sâmbătă 25 ianuarie, 18:30

🔴 COYG! ⚪

Cum sunteți, tunari? Au mai apărut niște fire albe? S-au mai golit niște sticle? Ați luat calmante? V-ați speriat familia de sărbători cu țipetele de la ratări?

Decembrie a adus destulă anxietate printre noi.

Și e firesc, după un tur de campionat trăit ca un roller coaster emoțional.

Lucrurile se schimbă foarte repede în fotbal, iar noi avem cea mai bună dovadă. În urmă cu trei-patru săptămâni scriam să ne bucurăm de vremurile bune cât timp sunt aici. Tocmai îi învingeam pe Bayern și Spurs în câteva zile și eram flying high, cu 8 puncte avans față de City.

Acum City ne suflă în ceafă, ba chiar ne-a depășit ocazional, fie și doar pentru câteva ore.

Valul de entuziasm a fost acoperit de îngrijorare. De teama că putem pierde totul.

Dar viteza asta cu care se schimbă lucrurile în fotbal e și bine, și rău. La fel de repede cum coborâm, ne putem redresa.

E normal ca noi, ca fani, să fim emoționali. Pentru că nu controlăm nimic din ce se întâmplă cu echipa. Uneori nici măcar emoțiile noastre. 😁

Mi-ar plăcea să fim mai echilibrați, dar e greu când stresul și dorința sunt atât de apăsătoare.

Încerc să devin lucid și să constat un lucru simplu: atunci când aveam 8 puncte avans în frunte, nu eram chiar atât de buni. La fel cum nici City nu e atât de grozavă acum, doar pentru că a legat niște victorii la rând. La fel cum nici Gyökeres nu e atacantul slab pe care îl descriu unii care văd fotbalul doar în alb și negru. (ok, ok, nu-i nici grozav, dar aș pune lupa mai atent pe el după seria de trei cu Villa, Bournemouth away și Liverpool, când ar trebui să vedem mai multe tranziții care-i convin).

Adevărul e că rezultatele ne schimbă percepția asupra unui meci, oricât de solidă ar fi prestația din teren.

Arsenal players have scored 1 goal from 9.23(xG) in the last four games (excluding penalties). (@xGphilosophy)

Avem cel mai ridicat expected goals dintre toate cele 20 de echipe din Premier League în ultimele patru meciuri. Și totuși, senzația generală e că suntem slabi, că suntem în scădere.

Da, e adevărat, n-am mai câștigat lejer. Dar producem ocazii, iar asta e bine. Ratarile nu mă îngrijorează. M-ar îngrijora mult mai tare dacă n-am produce ocazii deloc.

✋ În fond, pentru a ne recăpăta încrederea, avem nevoie de o victorie importantă, cu un adversar important.

Și poate că tocmai bau-baul Aston Villa e catalizatorul unui nou restart.

Arsenal - Aston Villa, marți 22:15

🧐Partida va fi transmisă în România doar pe Voyo.

⚽ La centru va fi Darren England, iar în cabina VAR va fi Jarred Gillet.

Absenți:

🔴Arsenal: Havertz, Mosquera, Dowman, White (accidentați). Timber, Calafiori (incerți).

🔵 Aston Villa: Pau Torres, Mings, Barkley, Elliot (accidentați), Cash, Kamara (suspendați), Guessand (la AFCON).

Cum ar putea arăta Arsenal?

Este prima etapă din acest sezon care n-a fost precedată de tradiționala conferință de presă cu o zi înaintea meciului, așa că nu avem informații despre starea lui Calafiori sau a lui Timber.

E ok să intre Big Gabi din primul minut?

În Gabriel Magalhães recâștigăm mai mult decât un apărător incredibil, mai mult decât un atuu la fazele fixe. Recâștigăm și un lider în teren.
Dar e ok să-l trimitem titular după două luni de pauză, împotriva unei echipe care va juca intens și ne va forja pe contre?

Indiferent de decizia de a-l folosi sau nu din primul minut, partea bună e că, într-un lot cu mulți apărători polivalenți, există soluții decente care pot acoperi, măcar parțial, calitățile defensive ale lui Big Gabi.

Gabriel Jesus pune presiune pe Gyokeres

Cu Brighton, Gyökeres l-a dărâmat (fără fault) de câteva ori pe Dunk, dar a ratat stupid în prima repriză și, la unele situații de gol, s-a demarcat neinspirat, „ascuns” după fundași.

Jesus intră de fiecare dată implicat în joc, dar tot nu s-a lipit la gol.

E o alegere grea, însă eu aș merge tot pe Gyökeres. Cred că, din punct de vedere fizic, stă mai bine decât Jesus, poate presa mai mult și are nevoie de continuitate pentru a oferi mai mult echipei.

În plus, cu o linie din spate deja plină de jucători care preferă să primească mingea la picior (Trossard, Ødegaard, Saka), e musai să avem un atacant care „o cere” în profunzime și nu aglomerează și mai mult construcția.

Cât de speriat Villa lui Emery? Cum va curge jocul?

Mi-aș dori ca Villa să iasă la joc și la pressing, așa cum a făcut-o Brighton, dar mă aștept ca Emery să joace obișnuita lui carte a fotbalului reactiv.

Îi vom vedea pe Villains stând mult la cutie, încercând să ne expună problemele împotriva low-block-urilor și așteptând momentul potrivit pentru a-l lansa pe Watkins pe contraatac.

Noi, fanii lui Arsenal, îl știm atât de bine pe Unai. Spaniolul ne uimea de atâtea ori, transformând Arsenal într-o echipă cameleonică, capabilă să-și adapteze sistemul de joc și selecția pentru a contracara chiar și adversarii cei mai modești din campionat.

Dacă ne luăm după indicele xG, Aston Villa e echipa care a supra-performat cel mai mult în ultimele săptămâni. Chiar și la eye-test, pe secvențe lungi din meciurile lor, Villa cedează deliberat posesia, arată uneori exagerat de pasivă, aproape în așteptare.

Dar în momentul în care calcă accelerația, iar Emery reglează unele detalii, Villa poate deveni devastatoare.

He (Emery) changed the game at the break because Chelsea were going man for man (with their press) but they had the extra CB when we were going long. When I came on, he brought Jadon & Morgan Rogers on the wing and put Youri in the 10, so we had an extra man in there. He's a tactical genius. (Ollie Watkins, după victoria de la Chelsea)

Fără Pau Torres, Cash și Mings, Unai Emery ar putea să-l titularizeze în apărare pe tânărul Lamare Bogarde. Olandezul a mai jucat doar la „închidere” în acest sezon, pare necopt pentru acest nivel și dacă va juca din primul minut, ar trebui să fie jucătorul principal „targetat” de ai noștri.

Până la primul fluier, închidem ochii și visăm tipare de joc și atacuri care străpung apărarea lui Martinez. După primul fluier… suntem doar niște fani cu fularul strâns și tensiunea mare. Vamos!

🔴 COYG! ⚪