O competiție mică, niște amintiri mari (și dureroase)

Mică istorie personală a durerii în Cupa Ligii.

Aparent inofensive, meciurile din Cupa Ligii și mai ales finalele mi s-au părut mereu tricky. Dacă bați, nu e mare scofală, e „doar Carabao Cup”. Dar dacă pierzi, brusc se schimbă narativa și începe miștoul: nici pe asta n-ai fost în stare s-o câștigi!

Pentru o perioadă, m-am temut de meciul ăsta mai mult pentru încărcătura emoțională care vine la pachet și pentru efectele mentale în cazul în care lucrurile nu o să iasă bine

Pentru mine, personal, ultimele trei finale de Cupa Ligii pe care le-am jucat m-au afectat serios ca suporter. Am suferit zile întregi după fiecare și încă îmi amintesc unde le-am văzut și cum mă uitam în gol după fiecare dezamăgire.

Adevărul e că nicio echipă sau niciun antrenor al lui Arsenal nu a făcut vreodată competiția asta a „noastră”. Chiar și George Graham, singurul manager care a câștigat trofeul, a trecut prin umilința unei înfrângeri surprinzătoare în fața lui Luton Town în finala din 1988.

Finala din 2007: Chelsea 2-1 Arsenal

Urmărisem tot parcursul lui Arsenal până în finală. Era primul sezon pe Emirates. Arsenal se îndepărta de stilul Va-va-voom din ultimii ani de pe Highbury și începea tranziția către o echipă tânără, neexperimentată, dar spectaculoasă. 2006-2007 a fost un sezon în care mulți dintre noi ne-am îndrăgostit și mai tare de echipa asta. Era și greu să n-o faci…

În Cupa Ligii, Wenger a aruncat în luptă o generație de puști, din care mulți aveau să conteze mai târziu pentru club. Am avut niște victorii memorabile, acel 3-6 pe Anfield, cu hat-trick-ul lui Julio Baptista, sau dubla cu Tottenham din semifinale. Toate cu mulți copii și rezerve.

Eram fascinat de filosofia lui Wenger și, cum se întâmpla de multe ori în cei aproape 20 de ani ai lui la Arsenal, trata Cupa Ligii ca pe un teren de test pentru tineri, o competiție în care să le dea minute și să menajeze titularii.

Și totuși, echipa aia „secundă” din 2007 a fost suficient de bună încât să treacă de Liverpool, de Spurs în dublă manșă și să ajungă la Cardiff, unde se jucau finalele în perioada în care Wembley era în reconstrucție.

Line-up-ul din finală: Almunia, Hoyte, Touré, Senderos, Armand Traoré; Walcott, Fàbregas, Denilson, Diaby; Baptista, Aliadière.

Walcott (la 16 ani) a deschis scorul, primul lui gol pentru Arsenal , dar experiența și forța lui Chelsea și-au spus cuvântul. Nemesis-ul nostru de atunci, Didier Drogba, a întors meciul cu o dublă.

😔 A durut. Am suferit, pentru că n-aveai cum să nu te atașezi de copiii ăia din teren, care au dus echipa până în finală cu un parcurs superb. N-aveai cum să nu apreciezi curajul și corectitudinea lui Wenger, faptul că a mers până la capăt cu ei, că le-a dat încredere și în finală, nu i-a abandonat fix atunci.

Iar tocmai de asta a durut și mai tare. Pentru că iubirea pentru echipa asta tânără s-a lovit brutal de realitatea unui Chelsea mai solid, mai cinic, condus de Mourinho.

Finala din 2011: Birmingham 2-1 Arsenal

A durut. Rău.

Arsenal era încă fără trofeu în era Emirates. Simțeam din plin perioada de austeritate de după mutare, cu lupte interne pentru controlul clubului și cu un Wenger care părea tot mai depășit tactic.

Birmingham, cu uriașul Zigic în față și McLeish pe bancă, părea adversarul perfect. Genul de meci în care spui: dacă nici acum, atunci când?

Și totuși…

Momentul ăla dintre Szczęsny și Koscielny… gafa aia din final… efectiv mi-a rupt ceva în mine. Țin minte că m-am gândit sincer: suntem blestemați! Dacă nici pe asta n-o câștigăm, nu mai luăm nimic vreodată.

Mi-a luat zile bune să-mi revin.

Finala din 2018: Arsenal - Man City 0-3

Dacă mă uit acum la linia de pe fund, cu Mustafi și Chambers, mă mir de unde aveam atâtea speranțe…

City era pe primul loc în campionat, avea 16 puncte peste noi. Diferența era uriașă. Dar era ultimul sezon al lui Wenger și, cumva, o finală e o finală. Am sperat că Le Professeur va încheia cu un trofeu, deși Arsenal părea tot mai depășit tactic și fizic.

N-a fost cazul. A fost o înfrângere clară, într-un meci în care n-am contat. Fiecare greșeală a fost pedepsită.

A durut. Nu scorul, ci o nouă conștientizare a diferenței reale dintre noi și City. Mult timp după, am avut senzația că e un decalaj pe care nu-l vom mai recupera vreodată.

Dar suferința nu poate continua la nesfârșit. E timpul să ne schimbăm relația cu finalele de Cupa Ligii? Poate că da.

Poți să intri ușor în tot felul de mind games și să legi rezultatul de duminică de efectele care se vor vedea în restul sezonului.

Dar dacă facem un pas în spate, e totuși doar o finală pentru primul trofeu pus în joc și cel mai neimportant dintre ele. Miza cea mare rămâne în campionat.

Nu înseamnă că trebuie s-o minimalizăm. Dar cred că ne-ar ajuta mai mult, ca întreagă suflare a lui Arsenal, să tratăm meciul ca pe un meci care trebuie câștigat, nu ca pe o povară emoțională.

E un meci pe care putem să-l câștigăm mai ales dacă ne facem jocul și suntem prezenți în moment, nu cu gândul la ce va urma dacă…

🔴 COYG! ⚪

🖐️PS: Apreciez mai mult decât credeți mesajele și feedbackul din ultima perioadă, fie el online sau la stadion, weekendul trecut cu Everton. Chiar contează.