"Arsenal, doar un Burnley de lux" și alte trăznăi auzite pe Voyo

Antipatia față de Arsenal spune mai mult despre ceilalți decât despre Arsenal.

Să comentezi un meci de fotbal nu e deloc simplu. E nevoie să fii conectat la joc, să interpretezi rapid fazele, să aduci informații relevante și corecte, și să le legi fluent de ceea ce se întâmplă pe teren.

Sâmbătă seară, însă, la Burnley – Arsenal, Bogdan Nevel și Mihai Mironică au făcut mult mai puțin decât un comentariu slab: au oferit o prestație părtinitoare, superficială și zgomotos de neinformată.

A fost vorba de superficialitate? Puțină rea intenție? Câte un pic din amândouă?

În timp ce antrenorii din Premier League, de la Guardiola la Scott Parker, vorbesc public despre Arsenal ca fiind cea mai completă și mai fluidă echipă din campionat, comentatorii VOYO par să-și fi pus ochelari de cal și să ruleze aceeași placă uzată și aceleași concluzii superficiale: Arsenal joacă urât, e închisă, marchează doar din faze fixe.

O narațiune care pur și simplu nu are legătură cu dinamica meciurilor de pe teren.

‘It’s fine that people hate us. It’s part of our history,’

Scriam în trecut cum, într-un fel, acest val de ură la adresa lui Arteta și al lui Arsenal nu este decât un alt semn al progresului uriaș făcut de noi. Un antrenor și o echipă comodă, care nu ar reprezenta un pericol real pentru rivali, nu ar stârni niciodată atâtea reacții și atâta antipatie.

E dezamăgitor însă cum oameni cu experiență de la care ai putea să înveți ceva, prezintă fotbalul atât de superficial.

M-am bucurat să-l văd pe George Graham în tribune la meciul cu Palace. Prezența lui mi-a amintit de perioada adevăratului “Boring, Boring Arsenal”, când era linșat mediatic pentru stilul pragmatic care, totuși, aducea trofee.

Arsenal și dublul standard

În „era” Emirates, au fost ani în care Arsenal juca uneori cel mai frumos fotbal din Europa. Wengerball era o poezie: pase rapide, mișcare fluidă, rafinament tehnic. Ne-am bucurat de fotbalul „romantic” cu Fabregas, Rosicky, Hleb, Wilshere sau Arshavin. Dar, de cele mai multe ori, sezonul se termina cu locul 4. Uneori 2, poate 3, dar fără să conteze în momentele mari. Am trăit înfrângerile alea dureroase: 5–1 la Anfield, 6–0 la Stamford Bridge, 8–2 la Old Trafford.

Apoi a fost o perioadă în care ne-am pus mâinile în cap cu apărarea de coșmar cu Mustafi, David Luiz, Sokratis sau Lichtsteiner.

Arsenal-ul de azi e complet. Fizic, tehnic, mental, colectiv.

Și totuși, acum, când echipa controlează toate meciurile, e solidă, inteligentă, letală la faze fixe și capabilă să domine fizic, ni se spune că tot nu facem ceva bine? Că e „plictisitoare”? Că e „prea pragmatică”? Că ar fi o „campioană cenușie” dacă ar lua titlul?

Serios?

În vremurile Arsenal-ului naiv, când mergeam all-in și pierdeam, Wenger sau Arteta erau „depășiți”, nu erau suficient de bine pregătiți tactic.

În anii trecuți, când Arsenal juca defensiv în deplasări importante, ni se spune că suntem „fricoși”, fără stofă de echipă mare.

Acum jucăm un fotbal complet și am legat multe victorii la rând fără gol primit, e „plictisitor”, practicăm un fotbal „cenușiu”. Am uitat cum marele City a parcat autobuzul pe Emirates și cum Haaland a fost pus să joace fundaș central pe final de meci…

Ce face pe teren echipa care „ar putea fi cea mai cenușie campioană a Angliei”

“Arteta, joacă mai urât decât ceea ce practică discipolul lui, Guardiola, un antrenor care joacă un fotbal mult mai combinativ.” (Mihai Mironică)

În realitate, iată o imagine reprezentativă pentru dinamica meciului Arsenal - Man City din acest sezon. Echipa ”cenușie” vs echipa ”combinativă:

Și nu e vorba doar de posesie. Arsenal este echipa cu cea mai avansată linie de apărare, conduce statisticile de pressing din Premier League, iar graficele cu pozițiile medii arată constant aceeași realitate: în fiecare meci, în fiecare etapă, poziția medie a jucătorilor noștri a fost cu câțiva metri mai sus decât cea a adversarilor direcți.

La fel și cifrele din atac: al doilea cel mai bun atac din campionat, cele mai multe atingeri în careul advers, în primele cinci la cele mai multe șuturi spre poartă sau la cel mai ridicat procentaj de șuturi pe meci.

Și atunci… asta ar fi „cea mai cenușie campioană”?

Echipa care e „mai bună cu capul decât cu piciorul”, care de fapt domină teritorial, presează cel mai sus, produce cele mai multe ocazii și marchează în toate modurile posibile?

Realitatea din teren spune o poveste.

Comentariul de sâmbătă - alta.

Așa a abordat „echipa care nu l-ar face mândru pe Arsene Wenger” cea mai grea deplasare din sezon, pe Anfield: în multe rânduri cu fundașii centrali la mijlocul terenului și cu Salah abondanat de Calafiori.

Chiar și cu 4-5 jucători importanți de atac lipsă, inclusiv căpitanul, Arsenal continuă să câștige meciuri împotriva celor mai organizate blocuri defensive din Anglia și Europa (Atletico). A ține linia defensivă la peste 50 de metri de propria poartă nu înseamnă fotbal defensiv. Nici măcar doar control. Este risc asumat, curaj, intenție, pressing sus, fotbal de dominație.

Și în timp ce alte echipe pierd puncte în fața unor adversari care se apără adânc, Arsenal a găsit soluții. Da, uneori prin faze fixe… iar asta, în mod bizar, a ajuns motiv de critică.

Dar golurile din faze fixe cad din cer?

Nu. Sunt rezultatul unui joc dus în jumătatea adversă, al presiunii continue, al cornerelelor și loviturilor libere obținute pentru că adversarul nu poate urca.

De ce se apără toți atât de jos împotriva lui Arsenal?

Pentru că Arsenal este echipa care îi obligă să o facă. Acele cornere nu pică din cer, ci sunt consecința unui teren înclinat spre poarta adversă. Pui presiune, obții multe faze fixe din jurul careului. Obții foarte multe faze fixe în jurul careului, unele se vor transforma eventual și în goluri, nu?

E ironic că unii preferă să ignore realitatea tactică pentru a se mulțumi cu clișee și înțepături ieftine.

E mai simplu să arunci cu etichete decât să înțelegi dinamica jocului.

Decență

În final, nu e vorba despre eticheta „ar fi cea mai cenușie campioană”. Nici măcar nu știm dacă Arsenal va reuși să câștige titlul. Sezonul e lung, distanțele sunt mici, iar în cea mai imprevizibilă ligă de fotbal din lume se pot întâmpla oricând răsturnări majore.

Discuția cu adevărat importantă trece dincolo de preferințe personale.

Comentariul unui meci trebuie să respecte standarde minime de profesionalism și obiectivitate.

Din păcate, în weekend, tonul și conținutul comentariilor au depășit limitele analizei sportive și au alunecat într-o zonă de ironii gratuite și remarci lipsite de respect față de Arsenal și față de suporterii ei.

Nu cere nimeni favoruri sau elogii. Doar decență și onestitate, lucruri care ar trebui să fie fundamentale în orice transmisiune sportivă.

🔴 COYG! ⚪