Așteptările mari sunt un lucru bun
Așteptările mari sunt un lucru bun
Diferența de mentalitate dintre trupa de azi a lui Arteta și ultima echipă a lui Wenger e uriașă.
Am câștigat și am arătat bine pe un teren greu la Sevilla, însă încă mă macină prestația jalnică din prima repriză de pe Stamford Bridge, unde am fost dominați fizic, am pierdut mai toate duelurile și am construit anost, fără vreun scop de a încerca poarta adversă, după cum zicea chiar și Arteta.
Dar în toată animozitatea de după jocul cu Chelsea, nu pot să nu remarc că s-a schimbat ceva în bine la club.
Toată nemulțumirea asta din rândul fanilor, toate așteptările ridicate, toate speranțele că putem câștiga orice meci cu orice adversar, toate astea sunt un semn de un progres uriaș pe care l-am făcut în ultimii doi ani.
De-a lungul ultimului deceniu au fost atâția foști jucători care s-au plâns de lipsa de motivație de la nivel colectiv din vestiar.
Abordam meciurile mari cu teama că nu vom face față, jucătorii intrau pe teren fără vreo speranță că pot câștiga, iar noi fanii făceam o cruce mare înainte de fiecare deplasare la echipele din Big 6. Dacă luam cele trei puncte era nemaipomenit, dar dacă pierdeam era ok, acceptabil pentru că era vorba de un adversar mai bun.
Au spus-o de-a lungul timpului van Persie, Fabregas, Walcott și cel mai recent Oxlade Chamberlain:
“At Arsenal, we always went into those big games thinking, ‘This is going to be really tough. That was the biggest difference at Liverpool, where, even in the first season (2017-18) when we were a bit of an unknown entity, there was this unbelievable complete and utter focus where there was nothing else happening but us winning the game. I don’t know why, but at Liverpool, the big games, we just knew we were going to win. That’s maybe what we were missing at Arsenal. We won FA Cups, but we probably never achieved what we should have done. We had unbelievable quality. Football-wise we had everything we needed to do the business. We were just missing. Belief? Toughness? Ruthlessness? I don’t know. Maybe it was a bit of that.”
Prestațiile excelente ale echipei din sezonul trecut și investițiile făcute în această vară în jucători au ridicat și mai mult așteptările pentru acest sezon.
Nu mai e cale de întors. Acum abordăm toate meciurile cu pretenția unei victorii, iar așteptările sunt setate nu doar în tribune, ci și în vestiar.
Trece un sfert de oră de joc și încă n-am ajuns la poarta adversă? Începem să nu mai avem stare și ne agităm pentru că ceva nu e în regulă. Ce se întâmplă, de ce nu avem vreo ocazie? Sezonul trecut în tur deschideam scorul rapid și marcam cu ușurință. Acum de ce nu mai avem 1-0 după 20 de minute de joc?! Sunt convins că am fost mulți care am trecut prin trăirile astea la multe meciuri din acest sezon. Chiar și cu City.
La Arsenal întotdeauna s-au dorit lucruri mari, dar senzația pe care o am e că anul ăsta suntem muuult mai exigenți decât în orice alt moment din ultimul deceniu.
Iar acest lucru e unul bun, până la urmă poate chiar mentalitatea asta ne-a lipsit în ultimii ani în care o clasare în top 4 era suficientă sau simplul fapt că jucătorii au dat tot ce-au avut mai bun era de ajuns într-o înfrângere cu o echipă din Big 6.
E ceva ce mi-a plăcut încă de la primul discurs al lui Mikel de la prezentarea sa în decembrie 2019. Non-negotiables. Încă le avem. Ce bine!
“There are some non-negotiables. The demands we put on the team, the commitment, the energy we put in, that dominance. We are the biggest football club in England, and we have to play a little bit with that arrogance, that belief. This stadium has to create fear again. I used to hate coming here as an opponent, and we need to use that power. The opponent must be uncomfortable playing here.”