Când Arsenal și Tottenham au împărțit același stadion
Când Arsenal și Tottenham au împărțit același stadion
Reciprocitățile mai puțin cunoscute dintre Arsenal și Tottenham...
Împărțirea unui stadion nu este ceva neobișnuit în fotbal. Unele dintre cele mai aprige derby-uri de pe planetă (Inter și AC Milan, Lazio și Roma și Flamengo și Fluminense) au echipele respective folosind același stadion.
În fotbalul englez însă, împărțirea permanentă a stadionului e mult mai rară. Orice tentativă de a aduce aproape doi mari rivali în aceeași „casă” în zilele noastre ar provoca, probabil, o revoltă uriașă în rândul fanilor.
Nu același lucru s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
E bine știut faptul că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, stadionul Highbury a fost rechiziționat de către armată, devenind centru de control al patrulelor antiaeriene.
Acest lucru însemna faptul că Arsenal nu avea unde să mai joace meciurile de acasă, așa că tocmai rivala Tottenham le-a oferit folosirea stadionului White Hart Lane pe durata războiului.
Primul meci „de acasă” al lui Arsenal pe White Hart Lane a avut loc pe 21 octombrie 1939, când tunarii au învins-o pe Charlton cu 8-4 într-un meci din Football League South. Afișul meciului conținea chiar instrucțiuni pentru spectatori în cazul apariției unui raid aerian.
Fundașul central Les Compton, jucând acel meci pe postul de atacant, a marcat patru dintre golurile lui Arsenal, într-un meci care a fost urmărit de doar 8 934 de spectatori.
În total, Arsenal a jucat 133 de meciuri pe White Hart Lane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cel mai faimos fiind amicalul împotriva lui Dynamo Moscova din sezonul 1945-46, când rușii au câștigat cu 4-3 în fața unei mulțimi de 54 640 de spectatori.
A fost o perioadă dificilă pentru cei care locuiau în Londra, iar istoricii au vorbit de-a lungul timpului despre cât de important a fost faptul că fotbalul competitiv a continuat și a contribuit la menținerea moralului londonezilor la cote decente.
„Pentru 90 de minute, atât jucătorii, cât și spectatorii puteau scăpa de ororile războiului, iar viața, pentru o scurtă perioadă, căpăta o aparență de normalitate – esențială pentru menținerea moralului și o amintire a vremurilor mai pașnice.”
„Doar în timp ce făceam cercetări despre istoria locală pentru un proiect muzeal mi-am dat seama cât de esențiale au fost ambele cluburi pentru efortul de război al Londrei.”
(Ellen Soall, istoric)
Meciurile din timpul războiului au oferit celor din armată o evadare de la realitățile războiului, iar campionatul s-a desfășurat la un nivel regional; divizia de sud era formată din Arsenal, Brentford, Charlton, Chelsea, Fulham, Millwall, Tottenham și West Ham United.
Arsenal și Tottenham au fost nevoite să colaboreze pentru a se asigura că fiecare club își face fanii fericiți, iar unele meciuri de campionat au avut loc adesea fără implicarea jucătorilor cheie sau a celor din staff, care fuseseră esențiali pentru succesul fiecărei echipe înainte de război și care aveau sarcini de urgență trasate de armată.
Arsenal lost nine of the 42 professionals on their books when war broke out at the start of the embryonic 1939/40 season – the highest casualty rate suffered by any English league club. (arsenal.com)
Reciprocitățile lui Arsenal
Ceea ce nu este atât de bine cunoscut este faptul că Tottenham răspunsese cu aceeași ospitalitate pe care Arsenal le-a oferit-o în timpul Primului Război Mondial.
La doi ani după izbucnirea războiului, guvernul a avut nevoie să își mărească producția de măști de gaz, iar White Hart Lane a fost desemnat ca loc pentru amenajarea unei fabrici.
Atât Clapton Orient, cât și Arsenal le-au oferit celor de la Tottenham posibilitatea de a-și juca meciurile de acasă pe terenurile lor, iar clubul Spurs a acceptat oferta ambelor echipe, alternând între Highbury și Homerton.
Pe 16 septembrie 1916, Tottenham a jucat primul lor meci de acasă la Highbury, pierzând cu 2-3 împotriva echipei Luton Town în cadrul competiției London Combination, în fața a aproximativ 6.000 de spectatori.
În următoarele trei sezoane, Tottenham a jucat un total de 32 de meciuri de acasă pe Highbury, ultimul având loc pe 12 aprilie 1919, când au pierdut împotriva lui QPR.
Ideea unui stadion comun
La câteva decenii după ce atât Arsenal cât și Totteham folosiseră terenul rivalei pentru meciurile de „acasă”, a apărut ideea unui stadion comun permanent.
Această idee a fost luată în considerare serios în timpul sezonului 1977-78.
Se propusese construirea unui nou stadion național pe locul Alexandra Palace, care devenise o povară pentru instituția care-l deținea, Consiliul Greater London (GLC).
Intenția era ca Arsenal și Tottenham să joace „acasă” alternativ, sâmbătă de sâmbătă, iar echipa națională a Angliei să folosească această nouă arenă drept stadion de casă, în locul vechiului Wembley, care era și el considerat o povară financiară de către compania care-l administra, British Electric Traction.
Au avut loc câteva serii de dezbateri la nivel local, unii londonezi susținând ideea noului stadion, iar alții opunându-se. Principalul argument împotrivă era că hipodromul Alexandra Park, care fusese închis în 1970, abia reușea să gestioneze mulțimi de 10 000 de oameni, așa că părea greu de închipuit cum ar fi putut locul să găzduiască mulțimi de 40 000 – 50 000 de persoane…
După două luni de discuții, GLC a renunțat la idee.
Horace Cutler, politicianul britanic care conducea GLC, a declarat după multe deliberări că propusul stadion comun „nu era nici de dorit, nici practic”. El a transferat apoi povara financiară a Alexandra Palace de la toți contribuabilii GLC către Consiliul Haringey, de care aparține și astăzi.
În prezent, atât Arsenal cât și Tottenham au fiecare confortul propriei „case” și putem spune cu siguranță că orice posibilitate de a împărți un stadion va rămâne doar o relicvă a trecutului.
Totuși, e remarcabil cum două rivale care în prezent să urăsc atât de mult, au trecut peste animozități în momente de cumpănă și și-au strâns mâna pentru oameni și pentru fotbal.