Dezechilibru emoțional în nordul Londrei
Dacă suporterii ar fi la fel de exigenți cu ei înșiși și cu viețile proprii așa cum sunt cu Arsenal, cu toții am fi mult mai bine…
Cea mai dezamăgitoare săptămână din an se încheie cu Arsenal lider în Premier League. „Joac-o p-asta / Lumea o ia razna”, cum ziceau Alan & Kepa.
O situație greu de gestionat care a dereglat busola și logica multora dintre noi…
Nu visam că la mai puțin de 5 ani de când Watford trăgea într-un meci 31 de șuturi la poarta lui Leno vom fi aici. Nu ne mai gândeam că după două decenii de făcut calcule doar pentru locurile 3-4 vom reveni aici. Și totuși, uitându-mă în jur, trăiesc cu senzația că majoritatea e nemulțumită. Voi mai înțelegeți ceva? E tot mai greu să rămâi rațional într-o perioadă în care fanbase-ul lui Arsenal e tot mai aproape de un meltdown emoțional.
Navigăm printr-o perioadă care mă trimite cu gândul la un comentariu memorabil pe care l-am citit în urmă cu câțiva ani la un articol de pe The Guardian, în care fanii Galacticilor îl criticau vehement pe Zinedine Zidane, după o înfrângere în La Liga: ”It does make me smile when the white hankies come out at the Bernabeu, as if thousands of people, many of whom are probably no better than ordinary at their jobs, have some divine right to see perfection out of their football team.”
"It's the hope that kills you…"
Eliminarea din sferturile Ligii Campionilor a dus la o descărcare emoțională și la discursul clasic de după o înfrângere dureroasă: „Iar nu câștigăm nimic”, „jucătorii sunt varză”, „Arteta e praf”, „ne mai trebuie 4-5 transferuri” ș.a.m.d. Aproape că ți-e greu să pricepi cum de echipa asta a ajuns până aici dacă chiar ar fi în halul în care o vede mare parte din fani...
Am reiterat de prea multe ori progresul de pe toate planurile și panta ascendentă pe care se află Arsenal în ultimii ani, dar parcă tweet-ul lung al lui Elliot Richardson a pus cel mai bine în perspectivă unde se află Arsenal în acest moment. Sportiv, financiar, cultural.
„This hurts right now and nothing is given in life or football, but we are on a path that will mean games like last night and how we are performing over the last two seasons will become just normal. I have never been more excited about where we are going. Enjoy it, it is going to be fun.” (Elliot Richardson)
Și totuși, oricât de dezamăgiți am fi după săptămână neagră de la mijlocul lui aprilie, ne uităm pe clasament și suntem acolo la vârf. Da, știu, City are doar un punct mai puțin și un meci în plus de jucat. Dar oricât de mare e rana celor două înfrângeri cu Bayern și Aston Villa, nu poți să-ți iei ochii de la clasament și să nu-ți mai păstrezi măcar o fărâmă de speranță. Pentru că suntem Arsenal, iar Arsenal nu poate trăi fără iluzii.
Ce ne mai rămâne și ce mai putem scoate din acest sezon?
a) Să luptăm cât mai avem șanse matematic și să ne menținem în coasta lui City până în ultima etapă. Ar fi ceva remarcabil să ajungem în etapa 38 cu șansă la campionat și ceva ce Arsenal nu a mai făcut de peste douăzeci de ani. Jucătorii ar încheia sezonul cu fruntea sus și ar avea un moral bun pentru stagiunea următoare.
b) Înfrângerile întotdeauna te învață ceva.
Diferența uriașă de creativitate dintre banda dreaptă și cea stângă. Rice încă nu are un partener pe măsură la mijloc. A crescut Arsenal peste nivelul la care ne pot ajuta Jesus și Zinchenko? E Jakub Kiwior un jucător de nivelul lui Arsenal? Mai lăsăm să mai treacă încă un an în care îi irosim pe Smith-Rowe și Nelson? Cum găsim un echilibru într-o echipă în care să-i integrăm mai mult pe Fabio Vieira, ESR, Nelson sau Trossard? Avem nevoie de un număr 9 autentic sau de un inside-forward mai egoist, dar care să încerce să facă diferența și de unul singur?
Înfrângerile au rolul lor de a ne arăta cum putem fi mai buni.
c) Aprecierea față de ai noștri. A fost dezamăgitor când mulți fani au părăsit stadionul în ultimele minute ale meciului de pe Emirates cu Aston Villa. Arteta și grupul ăsta de jucători ne-au făcut să trăim din nou un sezon al lui Arsenal la maxim după ani buni în care nu mai speram la prea multe. Da, poate că nici acest sezon nu mai adaugă un trofeu în vitrină, dar n-a fost o secundă în care să zicem că băieții nu și-au dat viața pe teren. Că unii nu pot mai mult, că adversarul a fost mai bun, că se puteau gestiona mai bine anumite momente, da, cu siguranță. Dar pentru nicio secundă jucătorii nu au arătat că nu își doresc la fel de mult ca noi. Iar pentru asta trebuie respectați, nu blamați și mai ales nu lăsați să joace un final de meci important cu tribunele golite pe Emirates.
d) Enjoy the ride! Să ne băgăm la cap că a ține cu o echipă de fotbal sau a simpatiza cu un club, nu vine la pachet cu garanția că ți se cuvine să te bucuri de trofee din când în când.
"When you start supporting a football club, you don’t support it because of the trophies, or a player, or history; you support it because you found yourself somewhere there; found a place where you belong" (Dennis Bergkamp)
Da, ar fi mișto să celebrăm un titlu la final de sezon, dar câteodata the highs and lows din viața unui suporter, amintirile, superstițiile inexplicabile, cultura din jurul clubului, oamenii alături de care trăiești meciurile, tot pachetul ăsta e chiar mai mișto decât o cupă care ajunge prăfuită în vitrina cu trofee și care de multe ori e doar motiv de bragging rights cu colegii de la birou.
În tot meltdown-ul emoțional din jurul lui Arsenal, e bine totuși că în vestiar e o voce care nu și-a pierdut luciditatea.
„I wish I had today the right words for the players to make them feel better. What I'm going to do for sure, all the staff, all the coaching staff, is be close to the players. I feel so grateful to be their coach and to work with them every single day. And what they need is that we stand right next to them, give them our support, our love, and I will have to pick it up because on Saturday we have a big, big, big game. We're still playing for a Premier League and I would really want it. We have to show now that we are capable of turning this around.” (Mikel Arteta)
🔴 COYG! ⚪