Ghișeul 14 pentru reclamații: Arsenal câștigă, rivalii se plâng
9 puncte din 9 cu Spurs, Chelsea și Brighton, răspuns excelent după rușinea cu Wolves. Și prilej pentru un nou val de reclamații. Nu-i nimic, am deschis ghișeul 14.
După fiecare etapă în care Arsenal câștigă, pare că se deschide un ghișeu imaginar la care se depun reclamații. Nu contează că echipa a luat punctele, nu contează că meciul a fost controlat sau nu, nu contează cum a jucat adversarul. Undeva, cineva simte nevoia să explice constant de ce, de fapt, Arsenal nu merită cu adevărat ceea ce obține.
Așa că, pentru liniștea tuturor, am decis să organizăm lucrurile civilizat.
Ghișeul 14 pentru reclamații s-a deschis.
Poftiți, înaintați! Hai, nu mai țineți rândul, ghișeul 14 funcționează.
Ooo, domnul Hurzeler, bine ați venit. Aveți dosarul pregătit? Ce digitalizare… Dosar cu șină aveți?
Copie și original după plângerea pentru trageri de timp? Aveți.
Două copii după plângerea pentru joc urât? Aveți.
Plângere pentru goluri din faze fixe? Aveți.
Glume proaste și comentarii inutile la adresa lui Hincapié? Aveți și din alea.
Puțin bun-simț și picioarele pe pământ aveți? Nu?
Atunci mergeți, vă rog, la ghișeul 1. Este coada aceea lungă, cu hateri.
“There seems to be a weird culture amongst fans and even managers of blaming Arsenal for their current position and state of the league. Teams play Arsenal twice, Arsenal being the best team in the current climate doesn’t stop you doing better in the 36 other games.” (@LewisLFC)
N-am găsit un rezumat mai bun decât cel din tweet-ul acestui fan al lui Liverpool. Există în ultima vreme o cultură destul de bizară printre fanii rivali, dar chiar și printre unii antrenori din Premier League: tendința de a explica propriile probleme prin existența lui Arsenal.
Cum a scris și Lewis, echipele joacă cu Arsenal de două ori pe sezon. Faptul că Arsenal este, în acest moment, prima în campionat nu îi împiedică pe ceilalți să performeze în celelalte 36 de meciuri pe care le au la dispoziție. Din august și până în prezent, discuția pare să se învârtă constant în jurul ideii că Arsenal nu ar trebui să fie acolo sus.
Visul mare și presiunea lui
🖐️ Să ne înțelegem: și mie mi-ar plăcea să defilăm în campionat, să avem deja un avans de 10 sau 12 puncte, să dominăm adversarii autoritar în fiecare etapă, să atacăm în valuri, fundașii laterali să învăluie permanent, iar pe Emirates să curgă combinații rapide, un-doiuri, verticalizări și, dacă se poate, să zboare și câțiva delfini deasupra stadionului. Nici mie nu-mi place ce văr în unele secvențe de joc când ne pierdem capul și. implicit. identitatea.
Dar știu că realitatea fotbalului mare este mult mai complicată decât atât.
Thierry Henry spunea foarte simplu și direct într-o emisiune la Sky că Arsenal și Arteta au o singură misiune: să aducă titlul după mai bine de două decenii. O misiune care vine cu o presiune uriașă și care, în multe rânduri, nu mai lasă loc pentru discuții estetice sau pentru romantismul fotbalului frumos.
În astfel de momente, nu mai contează atât de mult cum câștigi fiecare meci. Contează să duci misiunea până la capăt.
Și de ce ne purtăm ca și cum ar fi ceva atât de ușor de realizat? Tocmai căpitanul campioanei en-titre, Virgil van Dijk, spunea zilele trecute că acesta este cel mai dificil sezon de Premier League din toate cele în care a jucat.
Și totuși, deși Arsenal este în fruntea clasamentului și trece printr-o serie extrem de dificilă de meciuri, există o parte a discursului public care tratează această poziție ca fiind, cumva, nemeritată.
Reclamațiile
1. „Nu aș încerca niciodată să câștig în felul ăsta”
Fabian Hurzeler spunea după meciul de miercuri seară:
„Nu voi fi niciodată genul de antrenor care încearcă să câștige în felul acesta.”
Știu. Arsenal nu a produs un free-flowing attacking game, genul acela de meci în care totul curge natural și adversarul este sufocat de combinații.
Toți ne-am dori să vedem Arsenal jucând precum în victoria cu Tottenham, etapă de etapă.
Dar trebuie să ținem cont și de context: trei meciuri grele în zece zile (Spurs în deplasare, Chelsea acasă, Brighton în deplasare). Într-un astfel de program, estetica nu este întotdeauna prima prioritate.
👀 Din poziția lui Brighton, e foarte ușor să vorbești despre frumusețea jocului.
Când Arsenal se lupta ani de zile pentru locul patru și producea momente de fotbal magnific, mulți dintre noi găseam o anumită consolare în ideea că „măcar jucăm frumos”. Dar experiența acelor ani ne-a arătat și reversul medaliei: jucam uneori superb, eram aplaudați de toți neutrii, însă la finalul sezonului nu câștigam nimic…
Când ai obiective mari și ai trecut prin suficiente dezamăgiri, accepți și astfel de meciuri, dacă rezultatul dorit vine. Nimeni nu ar fi acceptat dacă Arsenal pierdea pe Amex jucând frumos și Arteta avea discursul lui Hurzeler după meci.
Dosar respins.
2. „A fost o singură echipă care a încercat să joace fotbal”
Este adevărat că, per total, prestația lui Arsenal a fost modestă. Ai noștri au început tare, și-au creat două ocazii de gol, au marcat din una din ele, apoi au dozat efortul.
Dar totuși Brighton a avut ultimul șut pe poartă în minutul 68. Introducerea lui Havertz a echilibrat jocul în ultima parte.
Din acel moment și până la finalul meciului, Brighton a mai avut doar patru atingeri de minge în careul lui Arsenal.
Arsenal, în același interval, a avut de două ori mai mult.
Așa că da, dacă privim meciul în ansamblu nu putem vorbi despre o prestație bună a lui Arsenal, dar cu siguranță e exagerat să spui că doar Brighton a încercat să joace fotbal.
Dosar respins, domnule.
3. Mitul fazelor fixe
Ne apropiem de finalul sezonului și încă vedem aceeași placă reluată obsesiv cu ideea că Arsenal marchează doar din faze fixe.
Da, în meciul cu Chelsea ambele goluri au venit astfel. Dar trecuse mai bine de o lună de la ultimul gol marcat din corner, iar între timp chiar glumeam între noi că Arsenal a uitat să mai profite de aceste situații. Ba chiar, cu doar o săptămână înainte, Arsenal marcase patru goluri pe terenul lui Tottenham, toate din acțiune.
În aceeași perioadă, Man United (fair play to them) devenise echipele cu cele mai multe goluri din faze fixe în Premier League. Dar doar Arsenal e problema.
Dosar respins.
4. “I ask one question - do you ever see in a Premier League game the goalkeeper going down three times?”
Un alt reproș a fost legat de tragerile de timp.
Conform datelor Opta, Arsenal a întârziat în medie 31.4 secunde reluarea jocului în meciul cu Brighton.
Pare mult, dar fără un context și o comparație cu alte date e greu să înțelegi unde te afli. Tot Opta spune că într-un clasament al tuturor întârzierilor din acest sezon, această medie ar plasa meciul de aseară abia pe locul 196.
În plus, îmi amintesc cel puțin trei situații în care jucătorii lui Arsenal nu au putut executa rapid lovituri libere din propria jumătate deoarece jucătorii lui Brighton blocau reluarea. Sau momentul în care Hurzeler a venit personal la Hincapié să-i spună ceva la ureche. Ce vină aveau atunci jucătorii lui Arsenal? Știu că asta nu s-a întâmplat la fiecare fază, dar de ce încearcă oamenii să ducă totul în extremă?!
Dacă tot vorbim despre ritmul jocului, merită menționat și că Arsenal se află pe locul 6 în Premier League în clasamentul procentajului de minute în care mingea este efectiv în joc. Cifra asta ține de foarte mulți factori, dar ca idee, Brighton, în schimb, este a patra echipă de la coadă.
Dosar respins, Mr. Hurzeler.
Mai mult, conform The Athletic, într-un top al portarilor care repun cel mai repede mingea în joc după ce o prind în brațe, Raya e al treilea. La polul opus, penultimul e tocmai portarul lui Brighton. 😁
5. Hurzeler: „Arsenal își face propriile reguli. Ar trebui să existe o limită, stabilită de Premier League și de arbitri. În momentul ăsta pot face ce vor.”
Brighton joacă cu Arsenal de două ori pe sezon. Are alte 36 de meciuri în care să practice fotbalul lor fabulos și să câștige, dacă doar Arsenal e problema.
Au trecut doar câteva zile de la meciul cu Chelsea, când Arsenal a avut mari probleme la cornere. A primit un gol și a tremurat serios la altele. Atunci nu mai făcea Arsenal propriile reguli? Atunci nu mai făceau ce voiau ei?
Dosar respins.
Tot nu este bine?
Știm atât de bine cum în era Emirates au existat sezoane în care Arsenal juca poate cel mai frumos fotbal din Europa. Perioada în care mulți ne-am îndrăgostit de Arsenal.
Wengerball era ca o formă de artă: pase rapide, mișcare continuă, rafinament tehnic. Fabregas, Rosicky, Hleb, Wilshere sau Arshavin făceau parte dintr-un Arsenal romantic care fascina neutralii.
Dar acele sezoane se terminau, de cele mai multe ori, cu locul patru.
Arsenalul de astăzi este însă o echipă completă: fizică, disciplinată, inteligentă, organizată și uneori… brutal de eficientă.
Și totuși, exact în momentul în care echipa a devenit suficient de matură încât să controleze meciuri, să câștige pragmatic și să domine fizic adversarii, apare paradoxul: ni se spune că tot nu este bine.
Serios?
După două decenii în care Arsenal era apreciată pentru frumusețea jocului, dar rar luată cu adevărat în serios în lupta pentru titlu, acum ni se spune că echipa ar trebui să aleagă din nou romantismul.
Poate că, de data aceasta, Arsenal preferă și altceva.
Poate că, de data aceasta, după 22 de ani, Arsenal preferă titlul.
Cred că nu greșesc dacă spun că imensa majoritate a noastră ne-am îndrăgostit de Arsenal în perioada Wenger, fie că vorbim de cea a Invincibililor, fie de cea ulterioară a fotbalului șampanie de pe Emirates. Însă distanța de la fanii unei echipe la suporterii unui club probabil că mulți dintre noi (e și cazul meu) am parcurs-o în momentul în care am descoperit Fever Pitch și când am început să săpăm în istoria pre Wenger a clubului.
Cei care am făcut-o știm că din identitatea clubului face parte și tot ce a stat sub semnul dialogului ”Boring Boring Arsenal” vs ”One-Nil to the Arsenal”. Din acest motiv eu unul nu sunt nici surprins și nici afectat de toate aceste discuții. Cunoscând cultura fotbalului din Anglia care cuprinde inclusiv această aversiune față de clubul nostru, îmi dau seama foarte ușor că nu e vorba nici de ”estetică” și nici despre vreo preocupare pentru suporteri sau fotbal spectacol. Acestea, la fel ca și cele inverse de acum câțiva ani (”joacă frumos dar nu sunt în stare să câștige”) sunt doar pretexte pentru a da curs unei aversiuni cu care cei de acolo au crescut; că ăsta e mediul.
Tocmai de aceea sper ca fanii mai tineri sau poate cei mai puțini familiarizați cu ecosistemul fotbalului englez, să nu meargă după fenta asta și să intre în dezbateri inutile, pentru că în realitate nu-i pasă nimănui de frumusețea fotbalului ci doar de un singur lucru: ca Arsenal să eșueze.
Nu zic că nu putem dezbate între noi, dar cred că am convenit cu toții la începutul sezonului că anul ăsta chiar nu contează cum câștigăm atâta timp că o facem. Am fost în prima parte a sezonului una dintre vocile critice nu din cauze estetice ci pentru că aveam impresia că jucând mereu atât de mult pe linia de demarcație între victorie și altceva, n-o să putem duce sezonul la capăt în felul acela. Dar uite că suntem aici, într-o poziție foarte bună înaintea intrării pe ultima turnantă.
Cred că ăsta e momentul în care să ne oprim cu toții din comentarii inutile. Asta e echipa, ăsta e antrenorul, nici măcar tactica sau strategia nu se mai pot schimba pe ultima sută de metri. Ăștia suntem și doar așa vom câștiga sau nu. Și nu cred că e vreunul dintre noi care să-și dorească să eșuăm doar pentru că nu-i place antrenorul, căpitanul sau jocul. Când s-a dat startul bătăliei finale poți alege să intri în rândurile celor care luptă sau să stai pe margine să transmiți mesaje negative. Doar că nu știu cu ce și la ce ajută cele din urmă.
Vamos!