Interviu cu Ryo Miyaichi

Înainte de Mitoma putea fi Myiaichi.

În 2010 când Arsenal îl transfera pe Ryo Miyaichi, japonezul era abia al patrulea jucător nipon care urma să joace în Premier League. Dintre japonezi, doar Junichi Inamoto (Arsenal), Kazuyuki Toda (Tottenham) și Hidetoshi Nakata (Bolton) mai evoluaseră în Anglia.

La fel cum s-a întâmplat cu Ødegaard, Haaland sau alți puști talentați, toate cluburile din Europa l-au invitat pe Ryo la diverse probe și antrenamente. La 16-17 ani, Ryo s-a antrenat în Spania, Germania și avea oferte de la marile cluburi din Bundesliga și La Liga.

Când Ryo avea 17 ani, în vara lui 2009, Arsene Wenger l-a invitat să se antreneze cu Arsenal și, la antrenamentele de la London Colney, Ryo a simțit o apreciere de care nu avusese parte la celelalte experiențe. Deși știa că nu va primi rapid work permit în Anglia, imediat cum japonezul a împlinit 18 ani, Arsenal l-a transferat de la Chukyo University Chukyo High School.

---

Îți mai aduci aminte cum ai aflat că vei fi transferat de Arsenal?

Fusesem invitat să dau probe și să mă antrenez cu Arsenal cu o vară în urmă, deci nu pot să zic că a fost o supriză. Când eram copil, aveam o reputație bună aici în Japonia, lumea îmi spunea că sunt Messi al Japoniei și că voi avea o carieră de succes. M-a ajutat foarte mult și Alberto Zaccheroni, care era antrenorul naționalei Japoniei atunci. Zaccheroni m-a văzut la niște partide de tineret și m-a recomandat la multe cluburi în Europa. A contat și faptul că Arsene Wenger a antrenat aici în Japonia. El e foarte iubit aici și cei de la Chukyo au avut încredere că merg pe mâini bune.

Care au fost primele tale impresii când ai ajuns la Arsenal?

A fost puțin copleșitor. Deși la început nu eram considerat parte din prima echipă, să mă antrenez cu Fabregas, Nasri, van Persie a fost ceva incredibil. Țin minte că la un joc de antrenament, îl aveam adversar direct pe Bacary Sagna. Mai ales din punct de vedere fizic, am rămas impresionat de impactul cu prima echipă a lui Arsenal.

Trecerea de la elev de liceu în Japonia la fotbalist în Europa nu e ușoară. Mai ales când la început nu știi limba sau stilul de viață din Anglia.

Cum fost debutul tău în tricoul Tunarilor?

A trecut atât de mult de atunci, încât am puține amintiri. Nici nu îmi mai amintesc numele echipei, știu că era în Cupă, cu o echipă din ligile inferioare (i.a. Shrewsbury Town).

Meciul meu preferat din tricoul lui Arsenal a fost cel cu West Brom, tot în Cupă. Am fost titular atunci și am câștigat la penalty-uri după un 1-1. Am jucat alături de Mikel Arteta și Per Mertesacker și abia recent am realizat că am fost coleg cu doi oameni care acum conduc clubul.

Ce le recomanzi tinerilor jucători din Anglia? Să rămână la cluburile lor și să-și aștepte rândul sau să meargă sub formă de împrumut în Europa?

M-am simțit mai bine la Feyenoord decât la Bolton. Olandezii m-au primit mai bine, m-au făcut să mă simt ca acasă. Mă alintau "Ryodinho" și chiar am simțit că au grijă de mine și că mă ajută să mă dezvolt.

De ce crezi că nu ai reușit să te impui la Arsenal?

Cred că am depășit cu brio șocul cultural de după transfer. Evoluțiile de la Feyenoord și Bolton mă făceau să cred că pot reuși la Arsenal. Reușisem să debutez în Champions League și Premier League, știam că Wenger mă place și-mi va da șanse, dar apoi au venit accidentările. Două accidentări grave la genunchi. Iar la un club ca Arsenal nimeni nu te mai așteaptă. Clubul începuse să se axeze mai puțin pe tineri și să transfere nume tot mai mari. Mi-era imposibil să concurez cu Alexis Sanchez, Walcott sau Chamberlain.

Care e cea mai frumoasă amintire a ta din perioada Arsenal?

Sunt mândru că am putut juca pe stadionul Emirates, dar cea mai mare bucurie am avut-o când în vara lui 2011 am aflat că Arsene Wenger a insistat ca federația engleză să facă o excepție pe criteriul "exceptional talent" și să primesc work permit. Și tot în acea vară am fost inclus de club pe lista trimisă la UEFA cu jucătorii care pot juca în Champions League și ulterior am debutat cu Fenerbache. Să fiu acolo printre atâtea nume mari, a fost o bucurie.