Robert Pirès – Când simplitatea era remarcabilă

*poveste scrisă acum 12 ani pe defunctul arsenalromania.ro

Prietenii mei m-au întrebat mereu: „De ce îl admiri atât de mult pe Pirès? De ce nu pe Henry, Bergkamp sau Vieira?”

Thierry era „Regele”, Dennis era un maestru, iar Patrick un mijlocaș complet.

Dacă te uiți acum la clipuri cu Robert, e greu să identifici un singur atribut la care a excelat cu adevărat. Era un jucător complet, inteligent și talentat, capabil să facă lucruri simple, dar bine – ceva extrem de rar în zilele noastre. Arsène Wenger nu putea să-l descrie mai bine pe Bobby: l-a considerat „remarcabil prin simplitate”. Făcea lucrurile să pară simple, acolo unde alții le complicau inutil.

---

Prima mea amintire cu Robert Pirès vine din finala EURO 2000, când Franța a învins Italia într-un mod dramatic.

2000 a fost un an în care Valencia era considerată cea mai spectaculoasă echipă din Liga Campionilor, Luis Figo trăda FC Barcelona pentru Real Madrid, iar Jordy Cruyff juca la Manchester United. Rivaldo, Michael Owen, Andriy Shevchenko sau Oliver Kahn erau printre cei mai buni jucători din Europa.

Era o vreme în care Emirates Stadium era doar un desen pe hârtie, iar Jose Mourinho încă ajuta la pregătirea antrenamentelor de la Barcelona.

Din acea finală de la EURO 2000, toți își amintesc de golul fantastic al lui David Trezeguet, dar eu nu voi uita niciodată faza care a dus la acel „Golden Goal”.

În ultimele minute ale prelungirilor, un tip tuns scurt a depășit fundașii italieni din flancul drept și a centrat perfect în careu.

Mi s-a părut ciudat să văd un jucător de picior drept driblând atât de direct pe partea stângă, dar avea să devină mișcarea semnătură a lui Robert Pirès – una care urma să încânte publicul de pe Highbury ani la rând.

Imediat după Campionatul European, Barça l-a transferat pe Marc Overmars de la Arsenal pentru o sumă record de 25 de milioane de lire, ceea ce însemna că „tunarii” aveau nevoie de un înlocuitor de calitate.

Cu Franța proaspăt campioană europeană și cu un antrenor francez pe bancă, soluția pentru clubul din nordul Londrei a fost una firească. Robert Emmanuel Pirès a fost adus pentru 6 milioane de lire, după o competiție acerbă cu Real Madrid și Juventus.

La început, Robert s-a chinuit să se adapteze la ritmul din Premier League, pe care îl considera prea fizic. Purtând celebrul tricou cu numărul 7, purtat în trecut de Liam Brady sau David Rocastle, cariera lui Bobby la Londra a prins avânt într-o zi tristă: 31 martie 2001. Arsenal a învins-o pe Tottenham, Pirès a marcat golul victoriei – primul său gol pentru „tunari” – dar vestea morții lui „Rocky” în aceeași dimineață a umbrit bucuria tuturor.

Cu Vieira, Henry, Bergkamp și Ljungberg deja la club, aducerea lui Bobby a completat celebra echipă „Invincibilă”.

Arsenal devenise o plăcere de privit.

Îmi amintesc perfect acele seri de miercuri din prima parte a anilor 2000, când mă uitam la meciurile „tunarilor” pe televizorul alb-negru din camera mea. Erau seri în care Liga Campionilor încă părea ceva special. Dimineți în care abia așteptam să le povestesc colegilor despre Ray Parlour sau Ashley Cole, deși în mintea lor nu existau decât Raul și Real Madrid.

Au fost zile în care am strâns bani ca să-mi cumpăr o pereche de adidași Puma doar pentru că văzusem o reclamă TV cu Robert și Sylvain Wiltord.

Încă țin minte cum era să fii fan Arsenal în acea vreme. Simțeai că fiecare alt fan era ca un prieten. Mergeai mai drept pe stradă pentru că erai „gooner” și simțeai cu adevărat că faci parte din ceva special. Chiar așa era. Au fost zile când Andy Gray aplauda în direct după golul superb al lui Bobby pe Villa Park și rostea celebrul: „Take a bow, son!” .

Dar cariera lui Pirès nu a însemnat doar momente de bucurie. Era genul de jucător tehnic, dar predispus la accidentări frecvente. Cel mai trist moment al carierei lui a avut loc în 2006, la Paris. Pe Stade de France, finala Ligii Campionilor s-a încheiat pentru numărul 7 al lui Arsenal după doar 18 minute. Jens Lehmann a fost eliminat, iar Arsène Wenger a fost nevoit să-și schimbe planul de joc.

În inferioritate numerică împotriva catalanilor, „Le Professeur” l-a scos pe Bobby și a introdus pe portarul de rezervă, Manuel Almunia.

Încă îmi amintesc cum am rămas în picioare, privind în gol la televizor, în timp ce Pirès părăsea terenul.

Cu toate acestea, și azi cred că a fost schimbarea corectă. Cu doar 10 oameni pe teren, Arsenal avea nevoie de muncă și viteză, nu de creativitate. Un an mai târziu, Pires și-a exprimat durerea:

„Când am văzut numărul meu pe tabela arbitrului de rezervă, nu mi-a venit să cred. Era ultimul meu meci după șase ani la club, o finală de Liga Campionilor în fața întregii mele familii, la Paris, acolo unde devenisem campion mondial... și a durat doar 12 minute. A fost foarte greu de suportat.”

Și, pentru ca povestea să fie completă, 3 ani mai târziu, francezul s-a întors la Londra pentru un meci de Champions League, de data aceasta ca adversar.

Echipa lui, Villarreal, a fost învinsă, dar Pirès a primit o primire extrem de călduroasă din partea noastră, fanii lui Arsenal scandându-i des numele pe parcursul ambelor manșe.

---

După ce s-a retras, Bobby ar fi putut fi oriunde ar fi vrut. Ar fi putut avea 20 de kilograme în plus, trăind pe o plajă departe de agitația orașelor. Dar nu. Încă e văzut frecvent la London Colney, antrenându-se alături de prima echipă a lui Arsenal.

Dacă nu ești pasionat de fotbal și privești antrenamentul, nu-ți dai seama cine e cel care are 42 de ani și nu mai joacă profesionist. Bobby nu și-a pierdut niciodată modestia, iar când a fost întrebat recent cum își împărtășește experiența cu tinerii jucători, a răspuns, ca întotdeauna, cu decență:

„Pentru mine, este foarte interesant. Sper că e interesant și pentru ei. Vorbesc mult cu băieții. Nu știu dacă le dau sfaturi sau trucuri, dar cred că am o experiență bună din care pot învăța.”

Acum mulți ani, la prima mea vizită la Londra și inevitabil la stadionul lui Arsenal, dintre toate imaginile și mesajele de pe zidurile exterioare ale Emirates-ului, unul mi-a rămas în minte.

Era o poveste scurtă spusă de un fan care se duse să vadă Highbury, devenit între timp complex rezidențial. Voia doar să se plimbe prin grădina complexului care cândva era un teren de fotbal și să-și amintească câteva din momentele sale preferate din istoria clubului. Restul poveștii vorbește de la sine:

„Îți poți imagina surpriza mea când am văzut că singura persoană cu care împărțeam grădina era chiar Bobby Pirès? Se odihnea pe o bancă, în zona vechiul flanc stâng din dreptul Clock End-ului! Îmi place să cred că rememora victoriile mari produse de Invincibili acolo. Nu m-am putut abține și i-am spus ‘Salut!’. Ar fi trebuit să-i spun ‘Mulțumesc!’”