THE GREATEST MOMENT EVER, din nou.

(O plimbare imaginară) Cu Nick Hornby prin Copou.

Când eram copil, Premier League-ul începea să contureze un Big Four și trăiam cu impresia că titlul circulă inevitabil între aceleași câteva cluburi, ca un obiect pe care îl împrumuți temporar unui vecin înainte să se întoarcă iar la tine.

Mai târziu, Big Four-ul s-a transformat în Big Six, dar regula părea aceeași. Trofeele ajungeau mereu în aceleași locuri, iar restul cluburilor existau doar pentru a produce mici accidente de parcurs într-un sezon de 38 de etape care, în final, restabilea ordinea naturală.

Doar că spre sfârșitul anilor 2000 lucrurile au început să se schimbe radical. Pentru Arsenal începea austeritatea din era Emirates. La Chelsea, Roman Abramovich părea imposibil de oprit. Iar investițiile venite din Abu Dhabi transformau Manchester City dintr-un club haotic într-o mașinărie care părea construită special pentru a domina următoarele decenii.

Sezoanele treceau, iar Arsenal părea că se îndepărtează puțin câte puțin de masa la care se împărțeau trofeele importante.

Ajunsesem să mă gândesc tot mai des și tot mai serios că Arsenal s-ar putea să nu mai câștige niciodată Premier League-ul în timpul vieții mele. Sună exagerat, dar orice suporter de fotbal trecut prin suficient de multe sezoane înțelege perfect genul acesta de panică lentă, irațională și complet imposibil de explicat oamenilor normali.

“Wolves fans celebrating their third championship in six years in 1959 could hardly have anticipated that their team would spend much of the next thirty years in the Second and Third Divisions; Manchester City supporters in their mid-forties when the Blues last won the League in 1968 are in their early seventies now.” (Nick Hornby - Fever Pitch)

Fotbalul are un mod foarte crud de a-ți aminti că nimic nu este garantat. Uneori un club dispare încet din peisaj fără ca propriii suporteri să realizeze exact când s-a întâmplat asta.

De prin 2010 până azi cred că au existat maximum două sau trei sezoane în care am simțit sincer că Arsenal poate lua titlul.

2025-2026 a fost însă unul dintre ele…

Nu cred în semne, energii, manifestări sau alte lucruri pe care le găsești pe reels-uri motivaționale, dar în seara în care s-a anunțat complet din senin transferul lui Eberechi Eze am simțit ceva extrem de ciudat. Genul acela de sentiment pe care îl ai foarte rar ca suporter, când începi involuntar să crezi.

Eze n-a fost omul sezonului și probabil nici măcar transferul definitoriu al campaniei. Dar vestea sosirii lui a avut ceva de reacție chimică. Parcă atunci s-a apăsat primul domino care avea să cadă până marți seara.

“And after maybe ten years of this, the title becomes something you either believe in or you don’t, like God. You concede that it’s possible, of course, and you try to respect the views of those who have managed to remain credulous.” (Nick Hornby - Fever Pitch)

După suficienți ani de aproape-uri, începi să te protejezi singur. Devii precaut chiar și în fața speranței.

Săptămâna trecută mi-am luat o zi liberă doar pentru mine și am umblat fără grabă prin parcuri, cu cafele și cu Fever Pitch după mine, recitind obsesiv capitolul “THE GREATEST MOMENT EVER”.

Mi se părea imposibil să nu observ toate similitudinile dintre faimoasa cursă pentru titlu din 1989 și cea din 2026. Nu neapărat la nivel tactic sau fotbalistic, ci emoțional. Același amestec de speranță și autosabotaj. Aceeași senzație că Arsenal nu poate face nimic simplu și liniștit.

Finalul părea dureros de familiar.

În 1989 trecuseră optsprezece ani de la ultimul titlu. În 2026 chiar și mai mult de atât, iar emoțional se simțea aproape la fel. Hornby descria perfect momentul acela periculos în care începi, în sfârșit, să crezi.

“In 1989, eighteen years after the last time Arsenal had won the League, I reluctantly and foolishly allowed myself to believe it was indeed possible that Arsenal could win the Championship.”

Arsenal a condus atunci clasamentul din ianuarie până în mai, având un avantaj de cinci puncte față de Liverpool spre finalul sezonului prelungit de tragedia de la Hillsborough. Liverpool avea un meci mai puțin, dar toată lumea credea că presiunea îi va măcina, mai ales că Arsenal avea două meciuri ușoare acasă, urmând ca ultimul meci direct să se joace în deplasare.

Și apoi inevitabila panică…

“However, then Arsenal ground to a catastrophic halt.”

Însă, exact când Arsenal începea să creadă că a pus o mână pe titlu, echipa s-a blocat catastrofal: a pierdut lamentabil acasă cu Derby și a făcut doar un 2-2 cu Wimbledon pe Highbury, risipind de două ori avantajul în fața unei echipe pe care o spulberase în tur.

După un retur plin de suișuri absurde, victorii memorabile și puncte pierdute exact când părea imposibil, sezonul 2026 începea să semene tot mai mult cu fantoma lui 1989.

Poate că Arsenal pur și simplu pare că nu este construită pentru titluri liniștite câștigate de prin martie. Pare că există ceva în ADN-ul clubului care cere dramatism, panică și puțină autodistrugere înaintea fericirii.

“For the first time I understood the women in soap operas who have been crushed by love affairs before, and can’t allow themselves to fall for somebody again: I wouldn’t allow it to happen again, never, ever…” (Nick Hornby)

În ultima săptămână din sezon, la fel ca Hornby, am simțit și eu că trebuie să fac ceva, orice, pentru a influența universul.

„In the morning I walked down to Highbury to buy a new team shirt, just because I felt I had to do something, and though admittedly wearing a shirt in front of a television set would not, on the face of it, appear to offer the team an awful lot of encouragement. Even at noon, some eight hours before the evening kick-off, there were already buses and cars around the ground, and on the way home I wished everyone I passed good luck as if these chirpy and bravely confident young men and women were off to lose their lives, rather than to Anfield to lose, at worst, their faith.” (Nick Hornby)

Marți seară mă plimbam fără direcție cu Mira, încercând să-mi țin gândurile departe de Arsenal, dar intrând undeva să cumpărăm cărți cu abțibilduri ea a văzut o pălărie cu CIREȘE și a spus că îi place. Evident că mintea mea complet distrusă de acest sezon a făcut instant legătura cu Bournemouth.

Am cumpărat pălăria.

Câteva minute mai târziu am văzut și un mic trofeu decorativ și am simțit că trebuie cumpărat și acela. Nu aveam niciun plan pentru el. Nu aveam nevoie de el. Dar părea genul de obiect inutil care, într-un sezon Arsenal, poate dezechilibra cosmic lucrurile în direcția corectă.

Paranoia pură, dar aparent a funcționat și n-a mai fost nevoie să așteptăm chiar până la ultima fază din ultima etapă ca în mai 1989, cum începusem să cred că ne e sortit…

Cireșele lui Iraola au încurcat-o pe City și au provocat o explozie de bucurie pe care cred că niciunul dintre noi nu o anticipase complet. Cine nu era pregătit pentru încă nouăzeci de minute de tortură emoțională duminică, pe Selhurst Park?!

În schimb, titlul a venit într-o banală seară de marți și poate că exact surpriza asta a făcut celebrarea atât de intensă.

Hornby scria despre străzile din jurul Highbury-ului după victoria de pe Anfield.

“I’d done the work, years and years and years of it, and I belonged.”

Cred că fiecare suporter Arsenal care a trecut prin finalul erei Wenger, prin Emery, prin meme-urile din banter era, prin toate aproape-urile și colapsurile emoționale ale ultimilor ani a simțit asta marți noapte.

Că am făcut și noi munca.

Ani și ani și ani… Și că, în sfârșit, după tot timpul ăsta, aparținem din nou unui moment de genul celui de marți noapte.

„When the final whistle blew I ran straight out of the door to the off-licence on Blackstock Road; I had my arms outstretched, like a little boy playing aeroplanes, and as I flew down the street, old ladies came to the door and applauded my progress, as if I were Michael Thomas himself; then I was grievously ripped off for a bottle of cheap champagne. I could hear whoops and screams from pubs and shops and houses all around me; and as fans began to congregate at the stadium, some draped in banners, some sitting on top of tooting cars, everyone embracing strangers at every opportunity.” (Nick Hornby)

This is Arsenal.

This was Tunarsenal.