Am promis după meciul cu United că nu mai scriu public nimic despre Arsenal până la finalul sezonului, tocmai din cauza faptului că roller-coasterul emoțional e prea puternic. Fac excepție însă pentru articolele tale, o dată pentru că analizele sunt foarte corecte și cerebrale și asta cumva îndeamnă și la reacții pe măsură, dar recunosc și dintr-o nevoie personală de a-mi ordona puțin haosul mental și sufletesc prin „externalizarea“ gândurilor.
DIn faptul că abia azi, după 3-4 zile am citit articolul și comentez, cred că e evident cam ce efecte a avut asupra mea meciul cu Wolves. N-o să mai spun mai nimic despre meci, ai sintentizat tu foarte bine ce am văzut și eu, o să spun doar atât: dacă ar trebui ca toată prestația lui Arsenal din acest meci să fie caracterizată printr-un singur cuvânt, acesta ar fi: TEAMĂ! Da, cu caps lock pentru că la dimensiunile astea a fost și teama din privirea, limbajul corpului și prestația jucătorilor. O teamă paralizantă care i-a făcut nu doar ca pe măsură ce meciul se apropia de final să greșească tot mai multe execuții simple, ci și să ia decizii realmente de neînțeles în multe momente.
Ce mă deranjează e că acest sentiment de teamă a fost pasat cumva în responsabilitatea suporterilor. Subliminal am simțit asta și în mesajul lui Declan Rice din zilele trecute, atât de aplaudat de unii. Eu unul nu cred că această angoasă are legătură cu zgomotul „din jurul lor“ ci cu cel din interiorul fiecăruia dintre ei. Lipsa de siguranță individuală și colectivă vine din neîncrederea în capacitatea lor de a rezista luptei până la final, neîncredere cauzată de istoricul eșecurilor personale și ale clubului din sezoanele trecute. Faptul că în rândurile echipei nu există printre jucătorii importanți oameni cu experiența unor asemenea războaie câștigate se simte. Faptul că în luptă sunt conduși de un general la rândul lui fără această experiență sapă și ea la temelia convingerii. Revirimentul fatanstic al lui City e văzut ca o fatalitate, iar felul în care echipa lui Pep a câștigat pe Anfield a avut efectul unui pumn încasat în gura stomacului. Și, ca o părere personală, cred că nici haina tactică siliți să o îmbrace nu li se potrivește, nu le face plăcere iar în momentele delicate îndoiala asupra ei afectează mentalul jucătorilor. Dar despre asta chiar o să scriu pe larg la finalul sezonului.
Suporterii au fost, sunt și vor fi trup și suflet alături de echipă acolo unde contează: pe stadion, la locul și în timpul bătăliilor. În rest, rețelele sociale sunt debușeul de care și suporterii au nevoie. Mulți dintre ei așteaptă de două decenii un titlu și au trecut printr-un istoric de dezamăgiri uriaș. Își alterează săptămână de săptămână sistemul nervos fără a fi plătiți pentru asta; dimpotrivă, cei care pot fi apropiați fizic de echipă fac niște sacrificii financiare deloc de neglijat pentru a-i susține. În condițiile astea să le negi dreptul de a-și vărsa frustrările undeva, e deja la limita lipsei de respect. Jucătorii dacă nu vor să fie afectați de critici au foarte ușor la dispoziție opțiunea de a nu mai urmări discuțiile din online. Spațiul acela nu e sacrosant, nu le aparține și nu pot avea pretenția de a avea control asupra lui. Cred că înțelegerea și susținerea asta trebuie să fie reciprocă, nu de alta dar nu cred că oricare dintre suporterii care susțin necondiționat de 5, 10, 20 sau 50 de ani acsest club suferă mai puțin decât un jucător care își leagă cariera de un club pentru câțiva ani.
În fine, m-am lungit, dar ideea de bază e următoarea: reușita acestui sezon este în primul rând în capul jucătorilor. Planul tactic al lui Arteta poate nu e cel mai inspirat vizavi de calitățile jucătorilor și de ADN-ul clubului, dar s-a dovedit luni de zile că poate funcționa suficient de bine pentru a ne aduce unde ne dorim. Ca valoare a lotului suntem cea mai bună echipă din Premier League și eu zic și din Europa. Tot ce contează acum este ca jucătorii să-și regăsească echilibrul la care să se adauge un proces chimic care să transforme frustrarea în furie canalizată în joc. Evident e în primul rând treaba lui Arteta să găsească și să activeze butoanele potrivite. Marii antrenori asta fac, iar acum se va vedea dacă el poate face parte din categoria asta sau e doar un Emery mai bine pregătit și mai sofisticat. Și da, total de acord cu tine, meci mai potrivit pentru fotbaliști ca să APARĂ în ipostaza de campioni, nu putea exista decât derby-ul de astăzi!
Am promis după meciul cu United că nu mai scriu public nimic despre Arsenal până la finalul sezonului, tocmai din cauza faptului că roller-coasterul emoțional e prea puternic. Fac excepție însă pentru articolele tale, o dată pentru că analizele sunt foarte corecte și cerebrale și asta cumva îndeamnă și la reacții pe măsură, dar recunosc și dintr-o nevoie personală de a-mi ordona puțin haosul mental și sufletesc prin „externalizarea“ gândurilor.
DIn faptul că abia azi, după 3-4 zile am citit articolul și comentez, cred că e evident cam ce efecte a avut asupra mea meciul cu Wolves. N-o să mai spun mai nimic despre meci, ai sintentizat tu foarte bine ce am văzut și eu, o să spun doar atât: dacă ar trebui ca toată prestația lui Arsenal din acest meci să fie caracterizată printr-un singur cuvânt, acesta ar fi: TEAMĂ! Da, cu caps lock pentru că la dimensiunile astea a fost și teama din privirea, limbajul corpului și prestația jucătorilor. O teamă paralizantă care i-a făcut nu doar ca pe măsură ce meciul se apropia de final să greșească tot mai multe execuții simple, ci și să ia decizii realmente de neînțeles în multe momente.
Ce mă deranjează e că acest sentiment de teamă a fost pasat cumva în responsabilitatea suporterilor. Subliminal am simțit asta și în mesajul lui Declan Rice din zilele trecute, atât de aplaudat de unii. Eu unul nu cred că această angoasă are legătură cu zgomotul „din jurul lor“ ci cu cel din interiorul fiecăruia dintre ei. Lipsa de siguranță individuală și colectivă vine din neîncrederea în capacitatea lor de a rezista luptei până la final, neîncredere cauzată de istoricul eșecurilor personale și ale clubului din sezoanele trecute. Faptul că în rândurile echipei nu există printre jucătorii importanți oameni cu experiența unor asemenea războaie câștigate se simte. Faptul că în luptă sunt conduși de un general la rândul lui fără această experiență sapă și ea la temelia convingerii. Revirimentul fatanstic al lui City e văzut ca o fatalitate, iar felul în care echipa lui Pep a câștigat pe Anfield a avut efectul unui pumn încasat în gura stomacului. Și, ca o părere personală, cred că nici haina tactică siliți să o îmbrace nu li se potrivește, nu le face plăcere iar în momentele delicate îndoiala asupra ei afectează mentalul jucătorilor. Dar despre asta chiar o să scriu pe larg la finalul sezonului.
Suporterii au fost, sunt și vor fi trup și suflet alături de echipă acolo unde contează: pe stadion, la locul și în timpul bătăliilor. În rest, rețelele sociale sunt debușeul de care și suporterii au nevoie. Mulți dintre ei așteaptă de două decenii un titlu și au trecut printr-un istoric de dezamăgiri uriaș. Își alterează săptămână de săptămână sistemul nervos fără a fi plătiți pentru asta; dimpotrivă, cei care pot fi apropiați fizic de echipă fac niște sacrificii financiare deloc de neglijat pentru a-i susține. În condițiile astea să le negi dreptul de a-și vărsa frustrările undeva, e deja la limita lipsei de respect. Jucătorii dacă nu vor să fie afectați de critici au foarte ușor la dispoziție opțiunea de a nu mai urmări discuțiile din online. Spațiul acela nu e sacrosant, nu le aparține și nu pot avea pretenția de a avea control asupra lui. Cred că înțelegerea și susținerea asta trebuie să fie reciprocă, nu de alta dar nu cred că oricare dintre suporterii care susțin necondiționat de 5, 10, 20 sau 50 de ani acsest club suferă mai puțin decât un jucător care își leagă cariera de un club pentru câțiva ani.
În fine, m-am lungit, dar ideea de bază e următoarea: reușita acestui sezon este în primul rând în capul jucătorilor. Planul tactic al lui Arteta poate nu e cel mai inspirat vizavi de calitățile jucătorilor și de ADN-ul clubului, dar s-a dovedit luni de zile că poate funcționa suficient de bine pentru a ne aduce unde ne dorim. Ca valoare a lotului suntem cea mai bună echipă din Premier League și eu zic și din Europa. Tot ce contează acum este ca jucătorii să-și regăsească echilibrul la care să se adauge un proces chimic care să transforme frustrarea în furie canalizată în joc. Evident e în primul rând treaba lui Arteta să găsească și să activeze butoanele potrivite. Marii antrenori asta fac, iar acum se va vedea dacă el poate face parte din categoria asta sau e doar un Emery mai bine pregătit și mai sofisticat. Și da, total de acord cu tine, meci mai potrivit pentru fotbaliști ca să APARĂ în ipostaza de campioni, nu putea exista decât derby-ul de astăzi!
COYG!
❤️