Arsenal – Everton | O zi rară în care toate s-au legat
... și o nouă confirmare că cele 90 de minute dintr-un meci sunt cea mai puțin importantă parte a unui matchday la stadion.
„Cea mai însorită zi din Londra din 2026 și primul apus la ora 6 seara din octombrie încoace.” Am auzit asta la un radio prin aeroport și mi-a rămas în cap. Nu știu de ce, dar m-am gândit imediat că poate e un semn bun. Că poate urma una dintre acele zile rare în care toate lucrurile se aliniază.
Și chiar aveam nevoie de una.
Trecuseră cam 8 ani de la precedenta vizită pe Emirates. Wenger era atunci la ultimul meci european, semifinala cu Atletico din Europa League. S-au schimbat atât de multe de atunci… la Arsenal, în lume și în viața fiecăruia.
Tot drumul în avion m-am gândit la asta. Cred că eram singurul „psihopat” din avion care a stat tot zborul doar cu gândurile lui, cu telefonul băgat liniștit în buzunarul scaunului din față. Nu filme, nu muzică, nu Candy Crush. 🤪
Câteva ore mai târziu coboram la Finsbury Park, pe la 11 dimineața, cu câteva ore bune în față. Exact ce aveam nevoie: timp să mă reconectez încet cu străzile din jurul Emirates.
Mi-am amintit ce îmi povestea Northbanksy despre cât de diversă cultural e zona. Oameni din categorii sociale diferite, cu origini diferite, mulți algerieni, est-africani, turci sau kurzi, pentru care Arsenal e singurul lucru care îi aduce împreună. Și am simțit-o imediat pe pielea mea.
Mi-am pus fularul la gât, mai mult de frig decât de show-off, și, la nici un minut, mă întreabă random un tip de la un magazin de pe stradă dacă cred că Arsenal va câștiga diseară.
Îi zic: I hope so, one nil from a corner.
Râde și zice: Hope it will be an own goal too. 🤣
Mi-a plăcut momentul. Am depășit demult, ca fanbase, zona de iritare, nu ne mai triggeruim, ba chiar facem banter pe tema asta cu golurile din faze fixe sau autogoluri.
Și n-a fost doar vânzătorul de lângă Finsbury Park. Au fost multe alte interacțiuni similare în acele ore. Într-o lume în care suntem tot mai divizați, Arsenal poate să unească.
Fie că au fost băieții de la Tollington veniți din Chicago, un puști coreean de care am dat în grădina vechiului Highbury, algerienii de la magazinele de pe Seven Sisters Road sau alți oameni întâlniți pe drum, fularul red and white a fost mereu un conversation starter. Un motiv de curiozitate în ambele direcții.„Aaa, și tu?”
“Friendship is born at that moment when one person says to another, 'What?! You too? ” —C.S. Lewis
Cu un rânjet pe față, mi-am continuat pelerinajul și n-aveam cum să nu mă opresc să beau o halbă de Guinness la bar la Tollington.
Sau să trec prin tunelul de pe Hornsey Road, care devine mai bogat în picturi murale pe zi ce trece și creează o conexiune foarte faină între oamenii din N5 și Arsenal.
O plimbare în jurul Emirates, prin grădina vechiului Highbury, pe Conewood Street, unde încercam să mi-l imaginez pe micuțul Ken Friar scoțând o minge de sub un Aston Martin.
Pe la 2 și ceva m-am întors să mă cazez. Am făcut trei pași în spate și mi-am zis că orice superstiție știu eu trebuie respectată, să nu aducă bad vibes faptul că stăteam pe Seven Sisters Road.
Pentru că mai aveam un „blestem” care mă urmărea de ani buni și cu care mă luptam cu demonii din interior: nu văzusem niciodată Arsenal câștigând pe Emirates.
Și inevitabil mi-a trecut prin cap întrebarea: „dacă se păstrează regula?!”
Ulterior ne-am întâlnit cu toții la The Armoury și am intrat în timeline-ul strict fixat pentru a beneficia de privilegiul oferit de club: să-i întâmpinăm pe Arteta și pe jucători la intrarea la vestiare și să facem o poză cu unul dintre ei.
Cine să fie? Acum trei ani a fost Holden.
Dar acum? MLS? Cine e „noul Holden”? Mai avem în lot vreun „Holden”? :))
„Să nu fie Kepa!”
„Nu cobi, Alex!”
Am râs, a fost fain, am fost emoționați. Doar nu în fiecare zi trec Arteta, Big Gabi și restul băieților pe lângă tine.
M-am bucurat că am intrat apoi devreme pe stadion. Ajung rar la meciuri, dar când ajung îmi place să fiu acolo de la începutul încălzirii, să-i văd pe portari ieșind primii, apoi pe jucători. Mă uit atent cum șutează la încălzire, de parcă ar fi un prevestitor a ceea ce va urma.
Doar că planul ăsta foarte serios de observator tactico-spiritual s-a lovit de o problemă simplă.
Pofta de o bere.
Așa că mi-am băgat picioarele în ambiția de vedea încălzirea cap-coadă. Fuck it.
17:29: Arbitrul se pregătește să fluiere startul. Tot stadionul începe să cânte The Angel și eu, om matur în toată firea, nu pot să-mi stăpânesc emoțiile.
Simți că imnul ăsta va rămâne aici pentru tot restul istoriei clubului.
Ce au urmat, emoțiile, frustrarea, descătușarea, le-am trăit apoi cu toții și n-are rost să intru în detalii pentru că ține de intimitatea cu care fiecare poate să gestioneze toate stările la care te supune Arsenal. Nu e ușor.
Nu putea să fie altfel. Nu puteam să avem 2-0 la pauză și să stăm liniștiți la bere. A trebuit iar să avem inima în gât. Ăsta-i Arsenal.
Am bombănit și mi-am reproșat în cap toată a doua repriză că eu sunt cu ghinionul, că îmi continuă seria de meciuri la care vin pe Emirates și în care Arsenal nu câștigă.
Dar, din fericire, n-a fost așa.
Pentru că inspirația lui Max Dowman a schimbat, într-un moment, o seară tristă într-una electrizantă, care s-a încheiat cu o bucurie pe care n-o s-o uit prea repede la The Horatia. (video via the cool @dresssidestory)
“Maybe in years people will say: I was there in that stadium on that day when that kid, Max… scored that goal in that context.”, zicea Arteta după meci.
Cine știe. Poate asta o să spunem și noi peste ani…
Am câștigat cu Everton și mi s-a reconfirmat încă o dată, dacă mai era nevoie, ce-mi spunea Tony, un amic, prin 2011, la prima mea vizită pe Emirates: “The 90 minutes on the pitch are the least important part of a matchday.”
“The 90 minutes on the pitch are the least important part of a matchday.”
🤷♂️ E un paradox greu de înțeles până nu ajungi la un meci în Anglia…
Mi-a părut puțin rău când am aflat târziu că fetele lui Arsenal joacă duminică. Mulți aveam deja turul de stadion luat, planuri pentru încă o bere și în plus, mai mult timp petrecut cu prietenii din ARSC nu e niciodată o idee rea.
În fond, despre asta a fost totul.
Despre fotbalul care unește, leagă oameni și te face să-l simți altfel atunci când îl trăiești împreună, ca grup.
✋ PS: Sunt recunoscător că există Arsenal Romania Supporters Club, recunoscător celor care au pus bazele ARSC și recunoscător că am avut șansa să ajung la meciul ăsta, mai ales pe finalul acestui sezon nebun pentru noi.
✋ PS2: Văd des în timpul anului întrebări pe grup: “Ajung în Londra în weekend, mă ajutați cu un bilet?” Dacă devii membru ARSC, vei avea cea mai simplă și accesibilă cale de a putea solicita un bilet la meciurile de acasă ale lui Arsenal. Just sayin’.
🔴 COYG! ⚪